Liturghie si cateheză

Pr. Florin Botezan

Pentru un participant neavizat, Sfânta Liturghie – în forma în care este slujită astăzi – apare ca un complex de ritualuri şi simboluri greu de înţeles: ieşiri şi intrări procesionale în altar, ectenii, ecfonise, cântări, lecturi biblice etc, care par a nu avea nici o legătură între ele. Ca urmare am putea fi tentaţi să credem că relaţia dintre Liturghie şi cateheză are un singur sens: cateheza trebuie să explice Sfânta Liturghie, să o facă înţeleasă în vederea unei participări conştiente la ea. A vorbi despre un caracter catehetic al Sfintei Liturghii (cu excepţia lecturilor bilbice, a omiliei şi a rostirii Simbolului de credinţă) pare destul de nerealist iar afirmaţia că Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită şi centrul activităţii catehetice a Bisericii poate fi considerată aberantă şi triumfalistă. Cu toate acestea o analiză serioasă a semnificaţiei Sfintei Liturghii şi a sensului profund al catehizării ne duce spre această concluzie.

Catehizarea – continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică

Pentru a înţelege în ce constă caracterul catehetic al Sfintei Liturghii este nevoie ca mai întâi să lămurim sensul termenilor de cateheză şi catehizare. Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν – cu sensul originar de „a răsuna de sus în jos”, de „a spune ceva de pe un loc înalt”, de unde înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”¹ – cateheza desemnează în sens restrâns „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii membri care se alătură Bisericii”², o iniţiere în tainele credinţei creştine a celor care doresc să primească Botezul şi să devină astfel membri ai Bisericii. În sens larg însă, termenii de cateheză şi catehizare se referă la vocaţia pedagogică a Bisericii, la întreaga sa activitate învăţătorească, care în mod evident nu se adresează doar celor din afară ci şi tuturor membrilor ei, indiferent de vârsta lor şi de momentul în care au fost botezaţi. „Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii, iar catehizarea procesul de gestaţie, naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului, lucrarea fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire personală.”³

Catehizarea este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii, expresie a vocaţiei sale pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca urmare, ea nu se rezumă la transmiterea de cunoştinţe. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o doctrină care să ne satisfacă curiozitatea intelectuală ci ca să ne dăruiască viaţa veşnică făcându-ne părtaşi Împărăţiei cerurilor. Iar viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”  (Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o relaţie personală vie, întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu, împlinind cuvintele lui Hristos. Predica Sa este o chemare la comuniune, o chemare adresată oamenilor de a primi Împărăţia lui Dumnezeu prin pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Hristos Învăţătorul Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră generală ci ne descoperă tainele cereşti necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt celor care se angajează în lucrarea poruncilor Sale răspunzând cu dragoste dragostei lui Dumnezeu. Această slujire o continuă Hristos în Biserică, Trupul Său extins în umanitate, prin lucrarea Duhului Sfânt Care S-a pogorât în Biserică la Cincizecime. Biserica este «locuinţă» a Duhului Sfânt care a transportat prin veacurile pline de tot felul de tulburări preţioasa comoară a Adevărului revelat de Dumnezeu. Misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât de a-i duce pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti⁴, de a-i conduce spre îndumnezeire unindu-i organic şi personal cu Persoana lui Hristos astfel încât personalitatea lor să devină personalitate în Hristos şi prin Hristos, în ei să nu mai trăiască ei înşişi ci Hristos să trăiască în ei (Galateni 2, 20). Misiunea Bisericii este aşadar de a întări mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4), de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii umane o constituie nemurirea şi veşnicia, convingerea că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi veşnicie⁵. În contextul acestei misiuni trebuie înţeleasă catehizarea ca şi continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică.

Catehizarea este o chemare continuă pe care Biserica o adresează atât celor din afară cât şi mădularelor ei la nemurire şi veşnicie, la trăirea vieţii celei noi în Hristos şi la îndumnezeire. Este o vestire a faptelor celor mari pe care Dumnezeu le-a lucrat şi le lucrează pentru mântuirea noastră şi o chemare la împărtăşirea de roadele acestora în Biserică prin Sfintele Taine. „Prin mijlocirea Sfintelor Taine, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, Hristos vine la noi, îşi face sălaş în sufletul nostru, se face una cu el şi îl trezeşte la o viaţă nouă”⁶. Prin Botez murim şi înviem în Hristos, prin Mirungere dobândim Duhul Sfânt iar în Taina Euharistiei ne hrănim cu Trupul şi Sângele Domnului ca mădulare ale Trupului Său. Această transformare interioară pe care o lucrează Sfintele Taine în noi este pregătită şi completată de cateheză cultivând credinţa prin iniţierea în învăţătura mântuitoare şi îndemnul spre efortul ascetic de despătimire.

Sfinţii Părinţi fac distincţie între credinţa din auzire care ne aduce la Hristos şi credinţa care constituie însăşi viaţa Bisericii şi a membrilor ei şi despre care Sfântul Pavel spune că face ca Hristos să se sălăşluiască în inimile noastre (Efes. 3, 17). Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe prima credinţa simplă sau din cele auzite iar pe cea de a doua credinţa desăvârşită sau din cele văzute, unitatea şi părtăşia omului cu Dumnezeu. Mântuirea se împlineşte numai atunci când omul ajunge de la credinţa simplă la cea desăvârşită⁷. Iar de la credinţa simplă la cea desăvârşită se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care urmăreşte curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor potrivit poruncilor dumnezeieşti⁸. Credinţa nu este, aşadar, o simplă chestiune intelectuală. Ea este atât un dar al lui Dumnezeu cât şi un răspuns al omului. Acest răspuns constă în supunerea iubitoare faţă de adevărul întrupat în Hristos, revelat de El şi mărturisit de Biserică. Supunerea iubitoare faţă de adevărul revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Cunoaşterea dogmelor este esenţială deoarece „orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui Dumnezeu – Sfânta Treime”⁹. De aici decurg cele două direcţii principale ale catehizării: împărtăşirea dreptei înţelegeri a Revelaţiei dumnezeieşti şi îndemnul spre pocăinţă, toate acestea în vederea ajungerii la credinţa desăvârşită care înseamnă unire şi părtăşie cu Dumnezeu.

În concluzie putem spune că prin catehizare, ca activitate învăţătorească a Bisericii, se înţelege nu un simplu învăţământ teoretic ci o educaţie spre mântuire care împărtăşeşte oamenilor adevărurile mântuitoare ale dreptei credinţe ca să cunoască „iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă” (Efeseni 3, 19) angajându-i în pocăinţă spre înnoire în sensul îmbrăcării în „omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 24), ca să se umple, în puterea Duhului Sfânt, „de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 19). Scopul activităţii catehetice a Bisericii, care nu pate fi în nici un fel desprinsă de misiunea generală a Bisericii, este de a ne duce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este viaţă veşnică (Ioan 17, 3) şi care presupune transformarea noastră ca „în toate să creştem întru El care este capul, Hristos” (Efes. 4, 15) până la ajungerea „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Activitatea catehetică a Bisericii este liturgică în caracterul ei

Concluziile teologilor care au studiat sfintele slujbe ale Bisericii scot în evidenţă ceea ce Biserica a trăit încă de la început şi anume că acestea sunt însăşi viaţa ei, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii ca Trup al lui Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a Bisericii (rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care îmbrăţişează, exprimă, inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială, întreaga sa viaţă”¹⁰. Slujbele ortodoxe sunt viaţa adevărată şi vie a Bisericii, la care ia parte fiecare mădular al Bisericii, prin trăirea a tot ce este Dumnezeu-omenesc, a tot ce este apostolesc, a tot ce e al Sfinţilor Părinţi¹¹. Cultul Bisericii exprimă darul cunoştinţei, al vieţii celei noi venind de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Toate slujbele ne reaşează în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai că ne acordă, de acum, înţelegerea revelaţiei Adevărului ci, mai mult, ne promite în mod categoric viaţa veşnică prin primirea Adevărului. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul Adevărului, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat descoperindu-se pe Sine ca fiind însuşi Adevărul (Ioan 14, 6). Şi Duhul Sfânt este Duhul Adevărului (Ioan 15, 26). Şi amândoi ni se comunică, în rugăciunea liturgică, venind de la «Părintele luminilor» (Iacov 1, 17) pentru a ni-L descoperi¹². Slujbele ne conduc aşadar la cunoaşterea liturgică, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu ca expresie a întâlnirii în iubire cu El, cunoaştere care presupune însă pocăinţa, moartea omului celui vechi, supus păcatului, şi învierea noastră la o nouă simţire căci „toată contemplarea realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel decât dacă duhul omului dobândeşte o stare care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplează… Numai petrecând simţit în harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vedeniei slavei nemuritoare şi a Luminii fără de apus”¹³.

Este firesc dar ca activitatea catehetică a Bisericii să fie strâns legată de slujbe şi în mod deosebit de Sfânta Liturghie, realitate evidentă mai ales în viaţa Bisericii primare când „învăţământul catehetic era prin el însuşi un act liturgic şi iniţierea mistagogică a neofiţilor culmina în participarea lor activă la prima Liturghie şi prima împărtăşanie”¹⁴. Cultul însuşi, încă de la început a avut un profund caracter catehetic, fiind un mijloc de transmitere a dreptei credinţe. „În măsura în care pot fi detectate în Noul Testament, elementele liturgice au un caracter invariabil kerigmatic sau catehetic, revelând adevărul dumnezeiesc necesar pentru mântuire şi învăţând acest adevăr pe cei deveniţi de curând membri iluminaţi ai Trupului lui Hristos”¹⁵. Viaţa Bisericii primare ne învaţă că activitatea catehetică a Bisericii este liturgică în caracterul ei. Pe de o parte prin cateheze se transmit adevărurile de credinţă în vederea experierii lor în cult şi se explică slujbele pentru a putea fi trăite deplin şi, pe de altă parte, cultul însuşi este o cateheză în cel mai profund sens al cuvântului, nu numai prin elementele kerygmatice cuprinse ci şi mai ales prin cunoaşterea liturgică a lui Dumnezeu pe care o dăruieşte.

Funcţia catehetică a cultului care, înţeleasă ca o împărtăşire a adevărului mântuitor, este fundamentală alături de cea harismatic sfinţitoare şi cea latreutică, o regăsim în toate cele trei mijloace de expresie ale cultului: cuvântul, actul şi materia. Cuvântul ia ca formă concretă de manifestare rugăciunea, imnografia, mărturisirea de credinţă, lecturile biblice, omilia. Toate aceste forme au un profund caracter catehetic exprimând cu claritate dogmele ortodoxe. Lecturile biblice fac viu cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură aducându-l în mijlocul adunării liturgice. Omilia, care vine în continuarea lecturilor biblice, este actul liturgic prin care cuvântul scripturistic este tălmăcit şi actualizat. Imnografia este o adevărată predică poetică, străină de lirismul subiectiv şi de sentimentalism, care expune în formă doxologică cuvântul scripturistic şi teologia patristică. Rugăciunile sunt întemeiate pe dogmele Bisericii care sunt amintite în mod explicit. Mărturisirea de credinţă este o sinteză a învăţăturilor de credinţă fundamentale. Dar şi actele, gesturile sau mişcările liturgice care însoţesc cuvântul (semnul crucii, metaniile, închinăciunile, îngenuncherile, binecuvântările, punerea mâinilor, procesiunile, cădirea, sărutarea etc.) au o valoare catehetică. Ele nu sunt niciodată gratuite ci sunt expresia rituală a textului¹⁶, concretizând, subliniind sau simbolizând înţelesurile cuvântului. De asemenea materiile folosite în cult (pâinea, vinul, apa, uleiul, tămâia, ceara etc.), la care se adaugă iconografia şi arhitectura locaşului de cult, au şi un sens catehetic prin simbolismul lor.

Cuvântul, gestul şi materia se asociază în slujbele Bisericii care reprezintă o experienţă totală adresându-se atât simţurilor trupeşti cât şi celor duhovniceşti, apelând simultan facultăţile emoţionale, intelectuale şi estetice ale omului într-o atmosferă de slăvire a lui Dumnezeu şi dăruind harul dumnezeiesc. Slujbele includ o mare varietate de simboluri, exprimă învăţături de mare profunzime dogmatică, antrenează gesturi şi percepţii trupeşti prin muzică, icoane, tămâie, închinăciuni. Elementul de frumuseţe, ca slavă a lui Dumnezeu ce umple Biserica, ocupă un loc aparte în slujbele ortodoxe. Prin elementele de artă folosite, prin frumuseţea imnelor liturgice, a cântării şi icoanelor, prin limbajul intuitiv al ritualurilor, cultul descoperă adevărul mântuitor sub forme perceptibile având o mare forţă de atracţie, făcându-l pe credincios să trăiască aceste adevăruri nu doar să le cunoască raţional.

Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită

În centrul cultului ortodox stă Sfânta Liturghie care este jertfă şi Taină. Este jertfă adevărată pentru că, de câte ori o săvârşim, Duhul Sfânt actualizează opera răscumpărătoare a Mântuitorului concentrată în moartea şi Învierea Sa. Este, în acelaşi timp, Taina unirii cu Hristos şi între noi în Biserică prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu¹⁷. Ea este Taina lui Hristos şi a Bisericii, Cincizecimea continuă şi Taina intrării Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Toate cele arătate până acum în legatură cu sensul catehizării în Biserică, funcţia catehetică a slujbelor dumnezeieşti şi locul central al Sfintei Liturghii ca Taină a Tainelor în cult, ne îndreptăţesc să afirmăm că Sfânta Liturghie are un profund caracter catehetic. Liturghia este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”¹⁸ în care suntem educaţi spre mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Chiar mai mult, putem afirma că Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii deoarece „Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu”¹⁹. În cele ce urmează vom încerca să identificăm câteva caracteristici care fac ca Sfânta Liturghie să fie o cateheză desăvârşită²⁰:

1) Sfânta Liturghie este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină, Taina, prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred, confirmând şi dând putere cuvântului, pe care îl transformă dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia Cuvântului cât şi în Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină, primirea cuvintelor vieţii veşnice fiind pecetluită de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup.

2) Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi Euharistie, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credincioşilor, cel euharistic, mulţumitor. Structura euharistică a slujbei esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii şi ne învaţă să fim mulţumitori primind darul cel mare al Trupului şi Sângelui Domnului şi vieţuind potrivit voii Lui. În Sfânta Liturghie cateheza se împlineşte în Euharistie, mulţumirea şi împărtăşirea fiind dovada cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire şi comuniune cu El.

3) Rugăciunea şi cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic în general şi ale Sfintei Liturghii în special. În Sfânta Liturghie cateheza şi rugăciunea se împletesc desăvârşit având ca punct culminant împărtăşirea cu Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul Sfânt pe „Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (Ioan 17, 3) spre viaţa veşnică. Deşi întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică, dar nu se reduce la aceasta, rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată încărcătură catehetică. Catehizarea continuă şi în cadrul Liturghiei euharistice, principalele momente cu semnificaţie catehetică fiind rostirea Crezului şi a anaforalei liturgice, la care se adaugă celelalte rugăciuni şi ritualuri care toate au şi un sens catehetic.

4) Sfânta Liturghie ni se descoperă ca fiind o adevărată mistagogie, o iniţiere în taina cea mare a mântuirii, împlinită prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin iconomia Lui răscumpărătoare, care înseamnă îndumnezeire în Hristos, taină dată în Botez fiecărui creştin şi experiată în comuniunea euharistică. Experienţa tainei slavei dumnezeieşti descoperită şi devenită accesibilă nouă în Hristos o facem în Sfânta Liturghie. Slujind Sfânta Liturghie Biserica Îl aduce pe Hristos în mijlocul ei şi, mai mult, credincioşii devin una cu Hristos prin împărtăşire. Cunoaşterea liturgică a slavei dumnezeieşti, manifestarea obiectivă a divinităţii, poate şi trebuie să fie prelungită şi ca experienţă interioară. Ţelul vieţii creştine este aducerea la lumină a slavei lui Dumnezeu în Hristos dată ca sămânţă în Botez şi hrănită de Euharistie²¹.

5) Această experienţă a tainei slavei dumnezeieşti, descoperită în Hristos şi devenită accesibilă nouă, o facem prin intermediul simbolului. Potrivit Părinţilor Bisericii, simbolul nu numai că nu este opus realului ci, din contră, îl întrupează ca propria lui expresie şi mod de manifestare. Funcţia simbolului fiind de a descoperi şi a face părtaş cu cel descoperit, el ne conduce la cunoaştere prin participare la realitatea simbolizată care este făcută prezentă. Sfânta Liturghie, în totalitatea ei, este un simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu şi se exprimă în simboluri. Prin simbol Sfânta Liturghie ne face părtaşi tainei mântuirii în Hristos.

6) În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.

Prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi Liturghia Cuvântului pentru că în centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Citirea Sfintei Scripturi, momentul central al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea lui Hristos Înviat Care El Însuşi ne vorbeşte. Omilia, al cărei loc firesc este imediat după citirile scripturistice, actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei. Prezenţa Cuvântului întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la Liturghie să fie un act sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, citirea şi explicarea Sfintei Scripturi în cadrul Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare euharistică a cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Această împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia euharistică prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat, până când Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem, precum a făcut ucenicilor după Învierea Sa (Luca 24, 45). Această deschidere a minţilor noastre o săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică la fiecare Sfântă Liturghie pentru că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc Învierea Lui. În mod deosebit atunci când cuvântul culminează în împărtăşirea euharistică ni se deschid ochii minţii, Îl recunoaştem pe Hristos şi se restabileşte dialogul mântuitor cu Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii. Comunitatea liturgică retrăieşte astfel, prin puterea Duhului Sfânt, în har, evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în Liturghie. Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie are puterea de a deschide cuvintele dumnezeieştii Scripturi.

7) Participarea la Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea cunoaşterii existenţiale, prin experienţă, a dogmelor. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de asceză şi rugăciune ce culminează în participarea la Sfânta Liturghie ne deschide lucrării harului dumnezeiesc care ne dăruieşte conştiinţa dogmatică, adică dreapta înţelegere a Revelaţiei ce ne-a fost făcută de Dumnezeul Cel Unul în Fiinţă şi întreit în ipostasuri. Dacă întreg cultul are un caracter dogmatic deschizându-ne calea spre cunoaşterea şi trăirea dogmelor, Sfânta Liturghie, centrul cultului, este o adevărată sinteză a dogmelor. Sfânta Liturghie rămâne pentru totdeauna locul privilegiat în care creştinul ajunge la cunoaşterea experimentală a dogmelor.

În Sfânta Liturghie credinţa este hrănită de cuvântul liturgic care este mărturisire de credinţă iar Duhul Sfânt actualizează conţinutul credinţei în viaţa şi experienţa Bisericii. Mărturisirea liturgică a credinţei nu este o simplă expunere a dogmelor ci o participare la adevărul mărturisit prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă rostirea Simbolului de credinţă este un moment cu o importantă semnificaţie catehetică, mărturisirea credinţei nu se reduce la acesta, Sfânta Liturghie fiind în întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca şi cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El.

8) Sfânta Liturghie ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţă, oferindu-ne experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeul cel Viu. În Liturghie avem descoperirea a două adevăruri: cât de nevăzut şi necuprins este Dumnezeu şi cât de aproape de noi şi în noi este El. Prin întreaga sa rânduială, ea ne descoperă sfinţenia lui Dumnezeu, ne descoperă şi ne dăruieşte „binele dumnezeiesc” al întâlnirii cu Dumnezeu şi al simţirii sfinţeniei Lui. Cunoaşterea intuitivă, directă, experimentală a „binelui dumnezeiesc” în Liturghie precum şi aducerea în planul conştiinţei a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, ne cultivă credinţa şi nădejdea şi determină un răspuns de iubire, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, din partea noastră. Sfântul Dionisie Areopagitul, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii, arată că aceasta este o înaintare continuă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea cu El şi între noi care culminează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, o înaintare de la primirea „cuvintelor învăţăturii care întorc la cele bune” în cadrul Liturghiei catehumenilor la cunoaşterea prin „sfânta experienţă a celor dumnezeieşti” în Liturghia credincioşilor.

De-a lungul întregii Sfinte Liturghii Sfânta Treime este mărturisită şi evocată. Dar Sfânta Liturghie nu ne oferă doar o cunoaştere teoretică, raţională, a Sfintei Treimi ci este Taina întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi comunitare cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. În Liturghie intrăm într-o relaţie vie cu toate Persoanele dumnezeieşti pentru că se actualizează lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi.

În Liturghie facem experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu în Duhul Sfânt care este, în acelaşi timp, începutul şi finalitatea nevoinţei ascetice de despătimire şi dobândire a virtuţilor prin împlinirea poruncilor lui Hristos în care trebuie să ne angajăm fiecare.

9) Slujirea învăţătorească a Mântuitorului este o continuă chemare la pocăinţă, la lepădarea păcatului şi schimbarea minţii, pentru că numai în stare de pocăinţă omul poate ajunge la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu şi poate să intre astfel în Împărăţia cerurilor. Pocăinţa este determinată de primirea cu credinţă a cuvântului dumnezeiesc şi se concretizează în lepădarea păcatului şi angajarea în lucrarea poruncilor lui Hristos. Sfânta Liturghie, centrul vieţii Bisericii, este o înaintare spre cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu şi de aceea, pe de o parte, ea trebuie pregătită printr-o viaţă în pocăinţă şi, pe de altă parte, ea însăşi ne îndeamnă la pocăinţă şi ne ajută să o dobândim.

10) Sfânta Liturghie este o împreună-slujire şi înaintare a Bisericii în cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Ea este o înaintare a comunităţii, prin cultivarea pocăinţei şi a unităţii de credinţă şi iubire, spre comuniunea deplină cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. Sfânta Liturghie nu îi uneşte doar pe credincioşii prezenţi în locaş ci este slujită în comuniune cu Biserica sobornicească universală şi în numele întregii Biserici, unindu-ne cu toţi ortodocşii vii şi adormiţi, cu îngerii şi sfinţii.

11) Participarea la Liturghie are, alături de aspectul eclezial, şi un aspect personal, Sfânta Liturghie fiind mediul şi chipul înaintării fiecărui suflet în cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea sa Mystagogia, expune acest aspect al participării la Liturghie, arătând că Sfânta Liturghie este centrul întregii vieţi duhovniceşti, participarea activă şi constantă la aceasta deschizându-ne lucrării Sfântului Duh care ne înalţă spre cunoaşterea lui Dumnezeu punând în lucrare harul baptismal.

12) În Sfânta Liturghie, frumuseţea slavei dumnezeieşti este exprimată cu ajutorul artei liturgice care capătă astfel o importanţă deosebită în desfăşurarea slujbei contribuind decisiv la împlinirea scopurilor acesteia. Arta liturgică este o artă inspirată de Duhul Sfânt fiind rodul rugăciunii şi a curăţirii simţurilor prin asceză într-o viaţă trăită în Biserică în comuniune cu Dumnezeu. Cu ajutorul artei liturgice slujbele ne fac să gustăm acel „altceva” pe care îl reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu. Participarea la slujbe devine astfel o experienţă care marchează profund sufletul care Îl caută pe Dumnezeu. Sfânta Liturghie este prin excelenţă locul în care arta este chemată să expună frumuseţea slavei dumnezeieşti şi să ne deschidă lucrării catehetice a Cuvântului. Arhitectura, pictura, poezia şi cântarea se întrepătrund într-o simbioză organică pentru a ne ajuta să ne înălţăm în Împărăţia lui Dumnezeu şi a ajunge la cunoaşterea Lui mântuitoare.

Locaşul bisericesc ortodox este cel mai potrivit cadru pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. El simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu în care Liturghia ne înalţă. Arhitectura şi iconografia, prin întreaga alcătuire a spaţiului, prin cupola pe care e zugrăvit Pantocratorul, prin reprezentările iconografice ale Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinţilor, de pe pereţi şi de pe iconostas, ne fac să simţim deplin sensul comunitar al Liturghiei în care Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh ne uneşte cu El, între noi dar şi cu Biserica triumfătoare din cer. Iconostasul exprimă în imagini ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie iar Liturghia îngerească reprezentată în turlă ne conştientizează că slujirea noastră este o împreună-slujire cu puterile îngereşti, participare la Liturghia unică slujită de Hristos în cer. Toate acestea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii.

Arta liturgică nu asigură doar cadrul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin arhitectură şi iconografie, ci, prin poezie şi muzică, se integrează în desfăşurarea propriu-zisă a slujbei, dând frumuseţe şi putere textului liturgic şi ritualului, întărind astfel caracterul catehetic al Liturghiei. Sfânta Liturghie este o slujbă cântată de la un capăt la altul în care cântarea susţine cuvântul, făcându-l să pătrundă în inimă, şi ne atrage prin frumuseţe spre contemplarea slavei dumnezeieşti, ajutându-ne astfel să trăim deplin realităţile cărora slujba ne face părtaşi. Atunci când este executată cu smerenie şi evlavie, cântarea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii, ajutând atât la însuşirea învăţăturilor de credinţă cât şi la înălţarea sufletului spre Dumnezeu în rugăciune, conducându-ne spre cunoaşterea Lui mântuitoare.

Câteva sugestii în vederea punerii în valoare a caracterului catehetic al Sfintei Liturghii

Trecând în revistă caracteristicile de mai sus care demonstrează faptul că Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită, cu mai multă acuitate se ridică problema semnalată la început şi anume: De ce pentru un contemporan necatehizat Liturghia este în mare măsură de neînţeles? În cele ce urmează vom încerca să găsim câteva răspunsuri la această întrebare şi să dăm câteva sugestii în vederea punerii în valoare a caracterului catehetic al Sfintei Liturghii.

a) Un prim răspuns este dat chiar de către întrebare: lipsa catehizării. Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită dar, pentru a-şi putea împlini funcţia catehetică, astăzi mai mult decât oricând are nevoie să fie explicată catehetic. În Liturghie întâlnim un limbaj simbolic în cuvânt şi în gesturi şi modele care ţin de trecutul istoric şi cultural al Bisericii cu care, pentru a le putea înţelege, trebuie să fii familiarizat. Pe de altă parte încărcătura dogmatică a imnelor şi rugăciunilor face necesară explicarea lor. La aceasta se adaugă citirea în taină de către preot a majorităţii rugăciunilor ceea ce face ca ele să nu fie cunoscute de către credincioşii şi, ca urmare, aceştia să nu se poată folosi de bogăţia învăţăturilor cuprinse în ele şi să nu înţeleagă semnificaţia ritualurilor pe care rugăciunile le însoţesc şi le explică. Toate acestea afectează caracterul catehetic al Liturghiei ducând la neînţelegerea slujbei de către credincioşi în lipsa unei tâlcuiri speciale a ei. De aceea se impune atât organizarea unor cicluri de cateheze de explicare sistematică a Sfintei Liturghii cât şi tâlcuirea ocazională, în predici, a momentelor slujbei şi a diverselor aspecte legate de ea. În aceste explicaţii este important ca, printr-o abordare istorico-teologică, să se scoată în evidenţă ceea ce este esenţial şi să se evite excesul de alegorism, insistându-se asupra a ceea ce se întâmplă în mod real în Sfânta Liturghie: actualizarea iconomiei mântuirii şi înălţarea Bisericii în Împărăţia Sfintei Treimi.

b) Un alt aspect, semnalat mai sus, care afectează grav caracterul catehetic al Sfintei Liturghii este practica contemporană a citirii în taină a majorităţii rugăciunilor Liturghiei, inclusiv a rugăciunii centrale prin care se aduce Sfînta Jertfă şi se invocă Duhul Sfânt spre a preface Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, anaforaua.

Principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi a credincioşilor. Rugăciunile Liturghiei, cu excepţia celei rostite de preot în timpul Heruvicului, sunt alcătuite la persoana întâi plural arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biserici. Împreuna-slujire implică înţelegerea a ceea ce se petrece, căci „a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva”²². Aceasta a făcut ca rugăciunile Liturghiei nu numai să aibă un accentuat caracter catehetic ci să fie şi adevărate explicaţii ale ritualurilor şi momentelor Liturghiei. Cunoaşterea lor favorizează participarea deplină a credincioşilor la slujbă, astfel încât ei să se poată identifica cu cele spuse de către preot, pecetluind rostirea lor cu „Amin”: „Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu «Amin» la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (I Cor. 14, 16-17). De aceea toate rugăciunile Sfintei Liturghii se rosteau iniţial cu voce tare, în limba poporului şi în auzul tuturor, ele fiind rugăciuni ale întregii comunităţi²³.

Începând cu sec. V-VI, motive care fie nu ţin de esenţa Liturghiei (durata prea mare a slujbelor ca urmare a introducerii imnelor şi dorinţa de scurtare a acesteia²⁴) fie dovedesc o înţelegere greşită a sfinţeniei slujbei (tendinţa de a evidenţia sacralitatea textului sfânt²⁵) au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni, începând cu anaforaua liturgică, rugăciunea principală a Liturghiei. Acest proces s-a desfăşurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinţeze. Din contră, singura reglementare in acest domeniu este Novela 137 dată în anul 565 de împăratului Iustinian care, dovedind o profundă înţelegere a importanţei citirii cu voce tare a rugăciunilor nu numai la Liturghie ci şi la alte slujbe, poruncea tuturor episcopilor şi preoţilor nu numai să rostească rugăciunile astfel încât să poată fi înţelese de întregul popor credincios ci să le şi cunoască pe de rost.²⁶ Din păcate această măsură nu a reuşit să stopeze generalizarea obiceiului de a se rosti în taină rugăciunile Liturghiei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreţ, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”²⁷. Astăzi mulţi cred că acest serviciu dublu ţine de esenţa slujbei ajungând chiar să confunde caracterul de taină al Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugăciunilor, adică cu ascunderea de credincioşi, pornind de la „prejudecata absurdă că poporul nu trebuie şi nici nu are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului”²⁸. Această atitudine descoperă însă o înţelegere profund greşită a cultului ortodox în general şi a Sfintei Liturghii în special, în sensul misterelor păgâne sau gnostice la care numai cei iniţiaţi aveau acces. Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea noastră de înţelegere, copleşitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăşeşte viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu câteva excepţii, rugăciunile Liturghiei sunt rugăciunile întregii comunităţi, caracterul lor catehetic adresându-se tuturor. Ele sunt o explicaţie vie a acţiunii liturgice, ajutând la înţelegerea slujbei şi participarea deplină la ea de către toţi slujitorii ei adică atât de către clerici cât şi de către credincioşi. Ca urmare tot mai mulţi teologi văd ca o urgenţă pastorală nevoia revenirii la practica citirii cu voce tare a rugăciunilor Sfintei Liturghii, în primul rând a anaforalei, cu evidente efecte benefice asupra caracterului catehetic al Liturghiei.²⁹

c) O problemă legată de cele spuse mai sus se referă la participarea activă a credincioşilor la slujbă. De multe ori credincioşii sunt simpli spectatori la Sfânta Liturghie neconştientizând calitatea lor de împreună-slujitori care începe cu aducerea darului de pâine şi vin la altar, continuă cu urmărirea atentă a slujbei şi rostirea „Amin-ului” la rugăciunile preotului şi culminează cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Analiza făcută asupra Sfintei Liturghii a scos în evidenţă faptul că întreaga iniţiere catehetică pe care o săvârşeşte această slujbă îşi găseşte împlinirea în cuminecarea care uneşte pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu El. Numai acea Liturghie la care toţi credincioşii participă activ şi se împărtăşesc se dovedeşte a fi cu adevărat o cateheză desăvârşită. Nici un preot nu ar trebui să fie mulţumit cu misiunea pe care o face atât timp cât mai sunt credincioşi care, fără a fi opriţi prin canon, i-au parte la Sfânta Liturghie fără a se împărtăşi.

d) O altă schimbare care a avut loc în decursul timpului în slujirea Sfintei Liturghii şi care i-a afectat caracterul catehetic este mutarea omiliei spre sfârşitul Liturghiei sau chiar după sfîrşitul acesteia. Locul firesc al omiliei este imediat după citirile biblice, ea fiind actul sacramental al actualizării şi împărtăşirii cuvântului în adunarea euharistică. Omilia formează o unitate cu citirile biblice ca centru al Liturghiei Cuvântului moment al împărtăşirii cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. De aceea se impune regăsirea locului firesc al omiliei după lecturile biblice, cu atât mai mult cu cât reglementările în vigoare în Biserica Ortodoxă Română cer asta.³⁰

e) Un moment cu evidente semnificaţii catehetice este rostirea Crezului care reprezintă, în acelaşi timp, o mărturisire de credinţă şi o proclamare a acesteia, prilej de învăţare pentru cei neştiutori şi reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez. De aceea este foarte importantă rostirea în comun, de către toţi participanţii la Liturghie, a Simbolului de credinţă.

f) Nu mai puţin important pentru ca Liturghia să-şi împlinească funcţia catehetică este slujirea ei cu evlavie, cu interpretarea clară şi expresivă a cântărilor şi citirilor (să nu uităm că Apostolul şi Evanghelia se citesc, nu se cântă, dar nu se citesc oricum ci recitativ pentru a evidenţia faptul că sunt cuvinte venite din realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu) astfel încât acestea să poată fi înţelese de cître toţi.

Credem că aplicarea practică a sugestiilor de mai sus ar ajuta ca, evitând atât prosternarea idolatră în faţa formei actuale de slujire a Sfintei Liturghii cât şi tendinţele reformatoare, să se pună în valoare caracterul catehetic al Sfintei Liturghii care este cu adevărat o cateheză desăvârşită ce ne introduce în taina credinţei dăruindu-ne experienţa întâlnirii, comuniunii şi cuminecării mântuitoare cu Dumnezeu.