Teologia – lucrare de sfinţire a umanului. Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi

Pr. Florin Botezan

According to the Holy Fathers of the Church, Theology is contemplation of God, of The Holy Trinity, contemplation that implies not only the mind but the whole human person. Theology is the experience of living in God and with God, experience made possible in Christ by the power of the Holy Spirit if, after the enlighten of the Baptism, receiving the Holy Spirit at the sacrament of Chrismation and uniting with Christ in Eucharist, we engage ourselves in obeying the divine commands, making them our lives law. Every member of the Church is called to become theologian assuming his Christian condition, through repentance and the effort to not sin, that means sanctifying his life according to God command: “Ye shall therefore sanctify yourselves, and ye shall be holy; for I am holy” (Leviticus 12, 44). The saint is the only true theologian.

This paper tries to argue that the study of Theology can not be proper done if it is not understand as an engagement in sanctifying the life, that is the only way to the existential knowing of God that means eternal life (John 17, 3).

În limbajul curent prin teologie se înţelege expunerea sistematică a credinţei creştine cu ajutorul raţiunii, ansamblul ştiinţelor care vorbesc despre Dumnezeu şi lucrarea Sa în lume. Cunoştinţele oferite de aceste ştiinţe pot fi însuşite în anumite cadre instituţionale, şcolile teologice, de unde folosirea termenului de teolog pentru a-i desemna pe cei care predau sau învaţă în aceste şcoli.

Biserica, prin glasul Părinţilor duhovniceşti din toate veacurile, dă însă teologiei un sens mult mai profund: vederea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, vedere care înglobează nu doar raţiunea ci persoana umană în totalitatea ei, adică înţelegerea duhovnicească intuitivă (nous) şi inima (kardia) – în sensul biblic şi patristic de centru al fiinţei umane¹. Teologia este înţeleasă aşadar ca o stare existenţială, „starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu”². Este experienţa directă a vieţii în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, experienţă posibilă în Hristos prin puterea Duhului Sfânt în măsura în care, după luminarea Botezului, primirea Duhului Sfânt la Mirungere şi unirea cu Hristos în Euharistie, ne angajăm în lucrarea poruncilor dumnezeieşti făcând din acestea legea vieţii noastre. Această experienţă este deschisă fiecărui mădular al Bisericii, Biserica fiind, potrivit inspiratei definiţii date de Pr. Serghei Bulgakov, „viaţa nouă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt”³. Ceea ce înseamnă că fiecare membru al Bisericii estre chemat să devină teolog prin asumarea calităţii de creştin. „Din cristelniţa Bisericii, din care ieşim renăscuţi la suflet şi la trup şi îmbrăcaţi în Hristos, iese şi teologia, care nu e nimic altceva decât expresia experienţei cufundării („botezării”) noastre în viaţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”⁴. Cufundarea în viaţa Sfintei Treimi presupune pocăinţa şi efortul ascetic de despătimire şi dobândire a virtuţilor, presupune sfinţirea vieţii. Experienţa cufundării în viaţa Sfintei Treimi au făcut-o, în cel mai înalt grad, sfinţii. De aceea ei sunt singurii cu adevărat teologi.

Teologia poate fi caracterizată pe bună dreptate ca o lucrare de sfinţire a vieţii pe care fiecare creştin este chemat să o împlinească. Dobândirea stării de sfinţenie este o poruncă dumnezeiască adresată tuturor. „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44), citim în Vechiul Testament iar Sfântul Apostol Petru reia această poruncă: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt»” (I Petru 1, 16). Sfinţenia înseamnă ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu, în vederea căreia am fost creaţi, prin unirea cu Hristos în Sfintele Taine şi prin curăţirea de păcatul care ne desparte de Dumnezeu. Înseamnă experienţa vieţii veşnice în Hristos, cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este adevărata teologie. Cel care se sfinţeşte, indiferent de bagajul de cunoştinţe ştiinţifice pe care le are, este teolog căruia Duhul Sfânt îi descoperă tainele adânci ale dumnezeirii. Istoria Bisericii ne pune în faţă cărturari, cum sunt Sfinţii Trei Ierarhi, dar şi semi-analfabeţi, cum sunt în zilele noastre Sfântul Siluan Athonitul sau Gheron Iosif Isihastul, pe care sfinţenia vieţii i-a făcut teologi în cel mai înalt sens al cuvântului. Iată ce scrie în acest sens Gheron Iosif: „Când, în ascultare şi în linişte, se vor curăţa simţurile tale şi se va odihni mintea ta, atunci vei primi har şi luminarea cunoştinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu. Şi izvorăşte din tine aşa o teologie, încât dacă ar fi trei care să scrie în acelaşi timp, nu ar putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care răspândesc pace şi deplină nemişcare a patimilor în tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiască şi strigă: „Ţine, Iisuse al meu, valurile harului tău că mă topesc ca ceara!”. Şi într-adevăr se topeşte, neţinându-l. Şi mintea este răpită în contemplaţie, în vederea cea dumnezeiască. Şi se săvârşeşte unirea. Se transformă omul şi devine una cu Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte sau distinge sinele său, precum fierul înroşit în foc, când se aprinde şi se face una cu focul. Pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un părinte duhovnicesc şi cu experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii”.⁵ Să reţinem câteva elemente asupra cărora vom reveni mai târziu, amintite de Cuviosul Iosif Isihastul în textul de mai sus şi care duc la trăirea teologiei ca dar al Duhului Sfânt: curăţirea de păcate, rugăciunea, legătura cu duhovnicul.

Având în vedere cele spuse mai sus o întrebare răsare în chip firesc: în ce măsură studiul ştiinţific al teologiei în universitate şi în seminarii este compatibil cu conceptul patristic al teologiei ca experienţă a lui Dumnezeu într-o viaţă de sfinţenie. O distincţie pe care o face Sfântul Grigorie Palama pare să susţină această compatibilitate. Astfel el arată că sfinţii, adică cei care posedă în plenitudine experienţa personală a lui Dumnezeu, sunt adevăraţii teologi dar, după ei, vin cei care nu au atins asemenea plenitudine însă se încredinţează sfinţilor şi, ca urmare pot să fie şi ei buni teologi, deşi la un nivel inferior şi secundar⁶. „Aceasta mă linişteşte, scrie Episcopul Kalistos Ware, fost profesor de teologie ortodoxă la Universitatea Oxford. Ştiu în ce măsură eu sunt departe de sfinţenie. Dar cel puţin mă străduiesc să fiu un teolog din al doilea grup: mă încredinţez sfinţilor şi caut să dau mărturie fidelă de ceea ce sfinţii au zis şi au trăit. La acest nivel secundar teologia nu este imposibilă, chiar într-o universitate modernă şi secularizată: cu o precizie întru totul academică transmitem mesajul sfinţilor”⁷.

Şi totuşi, mărturisirile dureroase ale unor absolvenţi ai şcolilor teologice care afirmă că studiile teologice nu numai că nu i-au ajutat să se apropie de Dumnezeu ci, din contră, i-au făcut să se îndepărteze de El sau chiar să-şi piardă credinţa, sunt de natură să ne pună pe gânduri. Arhimandritul Sofronie identifică drept cauză principală a acestei situaţii lipsa unei experienţe a vieţii în Dumnezeu înainte şi în timpul studiilor teologice, fapt care face ca cele predate în şcoală, chiar dacă exprimă fidel ceea ce sfinţii au zis şi au trăit, să fie primite ca nişte concepte abstracte despre Dumnezeu care rămân „primprejur şi pe de lături” şi nu dau o cunoaştere fiinţială a lui Dumnezeu. Se ajunge astfel, arată Părintele Sofronie, la situaţia tragică în care şcoala produce fiinţe standard care vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit⁸. „Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: tânărul mergea la şcoala unde se învăţa teologia cărturărească deja pregătit nu numai a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sunt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă teologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu (teologiei), că acea realitate ce ni se descoperă cere o îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sunt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire”⁹. Poate că această caracterizare făcută de Părintele Sofronie pornind de la realităţile Occidentului nu se potriveşte încă întru totul situaţiei din ţara noastră. Ne place să credem că o bună parte din studenţii noştri vin să studieze teologia având o anumită experienţă a vieţii în Dumnezeu, dar secularizarea tot mai accentuată a societăţii ne indică faptul că numărul acestora este în descreştere.

Pentru a contracara tendinţa de abordare logică a lui Dumnezeu trebuie să înţelegem faptul că teologia, chiar dacă este studiată în şcoală, nu este ştiinţă precum chimia, fizica, geografia, lingvistica etc., deşi în aspectul ei discursiv este „ştiinţifică” în sensul că tinde către precizie şi rigoare intelectuală. Ea atinge fiinţa umană în totalitatea ei şi cere de la fiecare pocăinţă, o schimbare personală radicală. Teologia nu poate fi înţeleasă în afara experienţei. „Se spune că acum, în străinătate, scria la începutul secolului XX Părintele martir Pavel Florenski, poţi învăţa să înoţi cu ajutorul unor aparate, stând întins pe duşumea; tot aşa poţi deveni catolic sau protestant cu ajutorul cărţilor, stând în biroul tău, fără să ai contact cu viaţa. Dar ca să devii ortodox trebuie să te cufunzi dintr-o dată în însăşi stihia ortodoxiei, să începi să trăieşti ortodox: altă cale nu există”¹⁰.

Învăţătura din totdeauna a Bisericii este că „experienţa religioasă vie este singurul mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor”¹¹. Experienţa religioasă vie se trăieşte în Biserică, liturgic, în măsura angajării personale în împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de asceză şi rugăciune ce culminează în participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ne deschide lucrării harului dumnezeiesc care ne dăruieşte conştiinţa dogmatică, adică dreapta înţelegere a Revelaţiei Dumnezeului Cel Unul în Fiinţă şi întreit în ipostasuri. Această conştiinţă dogmatică, care exprimă cunoaşterea duhovnicească, provine din experienţa duhovnicească şi nu din activitatea mentală şi se deosebeşte calitativ de conştiinţa dogmatică, asemănătoare din punct de vedere exterior, dar venită din studiul ştiinţific. Reprezentările mentale abstracte chiar dacă corespund realităţii, separate de experienţa pozitivă a harului nu sunt cunoaştere a lui Dumnezeu care, în fiinţa ei, este viaţă veşnică (Ioan 17, 3) ¹². Totuşi ele sunt preţioase, dar numai ca o premisă a dreptei vieţuiri, căci orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la dreapta înţelegere a Revelaţiei se va răsfrânge inevitabil asupra manifestărilor duhului nostru în viaţa de toate zilele. Cu alte cuvinte, o viaţă cu adevărat dreaptă este condiţionată de adevărata înţelegere a lui Dumnezeu – Sfânta Treime, înţelegere exprimată de dogmele Bisericii¹³.

Îndreptăţirea studiului ştiinţific al teologiei vine din faptul că, până la atingerea cunoaşterii duhovniceşti pure care, prin însăşi natura sa, se opune împărţirii, fărâmiţării şi chiar exprimării prin cuvinte¹⁴, raţiunea omului este încă lucrătoare discursiv primind învăţătura dogmelor dumnezeieşti formulate de Biserică. Această învăţătură cultivă „cunoştinţa naturală”, partea puterii cunoscătoare din om care „primeşte creştere şi adaos prin învăţătură”, ducând la credinţa „din auzire”. Dar numai prin angajarea în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi dobândirea stării de pocăinţă ni se dăruieşte treptat, prin harul Duhului Sfânt, o cunoaştere interioară, duhovnicească, cu inima, a celor ştiute raţional dar necunoscute din experienţă. Cunoaşterea duhovnicească este „simţirea tainelor”, adică atingerea cu realitatea dumnezeiască, o cunoaştere izvorâtă din experienţa cercetării harului Duhului Sfânt, este cunoaşterea despre care Mântuitorul a spus că este viaţă veşnică (Ioan 17, 3). Este teologia adevărată care naşte credinţa mântuitoare „din vederea (contemplaţia) adevărată”¹⁵.

Dacă studiul ştiinţific al teologiei este îndreptăţit ca o premisă a cunoaşterii duhovniceşti, prin harul Duhului Sfânt, a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17, 3), ruperea studiului de experienţa vieţii cu Dumnezeu şi în Dumnezeu duce la o teologhisire stearpă, nemântuitoare, care împietreşte inima şi, în loc să ne apropie de Dumnezeu, ne îndepărtează de El. Sfântul Grigorie Sinaitul ne avertizează asupra riscurilor unei teologhisiri rupte de experienţă: „Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci dorind să le afle prin învăţătură şi citire este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr. Iar cei neîmpărtăşiţi de adevăr şi neintroduşi în el, căutând înţelesurile lui, află pe cele ale înţelepciunii înnebunite”¹⁶. Angajarea în lucrarea poruncilor dumnezeieşti este o condiţie esenţială a teologhisirii autentice care ne conduce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu pentru că poruncile sunt oglindirea în viaţa noastră a vieţii veşnice dumnezeieşti şi, în acelaşi timp, calea spre ea: „Vrei să devii teolog vreodată, şi vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Păzeşte poruncile, mergi prin viaţă cu săvârşirea faptelor bune; căci prin fapte ajungi la contemplaţie; de la trup nevoieşte-te către suflet”, ne sfătuieşte Sfântul Grigorie Teologul¹⁷. Aşadar nu prin cunoaşterea „ştiinţifică” a disciplinelor teologice ci printr-o viaţă sfântă, fără de păcat, ajungem la starea unde omul începe să „vadă pe Dumnezeu aşa cum este” (I Ioan 3, 2)¹⁸.

Sfinţii Trei Ierarhi sunt exemple strălucite de înţelegere a teologiei ca lucrare de sfinţire. Pentru aceasta ei „au cântat în mijlocul Bisericii cântare teologică bine alcătuită”¹⁹ şi au devenit „organele harului, alăutele Duhului, trâmbiţele bine-vestitoare ale propovăduirii, tunetele cele înfricoşătoare şi vrednice de auzit care de sus au glăsuit şi slava lui Dumnezeu au făcut-o cunoscută până la margini”²⁰.

O privire asupra vieţii lor ne arată că preocuparea de a nu păcătui şi de a dobândi virtuţile i-a însoţit de-a lungul întregii vieţi, chiar şi în timpul studiilor profane pe care le-au urmat. Despre Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, Sfântul Grigorie Teologul, ne spune că era, încă din tinereţe, un fel de lege a virtuţii pentru toţi cei din preajma sa. Atitudinea acestor doi tineri prieteni în perioada studiilor la Atena poate servi ca model şi studenţilor de azi. Într-un mediu corupt, dominat de închinarea la idoli, Sfinţii Vasile şi Grigore, animaţi de o rivalitate sănătoasă în care fiecare îl avea pe celălalt ca normă şi dreptar, nu cunoşteau decât două căi: biserica şi şcoala. „Petreceam şi noi cu prieteni, scrie Sfântul Grigorie, dar nu cu cei desfrânaţi ci cu cei cumpătaţi; nu cu cei scandalagii ci cu cei mai cuminţi şi cu care petrecerea ne era de folos, dându-ne bine seama că mai uşor poţi contracta viciul decât să te deprinzi cu virtutea, după cum mai uşor capeţi boala decât să redobândeşti sănătatea”²¹.

Atunci când au vrut să aprofundeze studiul teologiei, Sfinţii Trei Ierarhi s-au retras din lume dedicându-se rugăciunii şi ascezei. „Stagiul” petrecut în „universităţile pustiei” a reprezentat o etapă esenţială în devenirea fiecăruia dintre cei Trei Ierarhi. Curăţirea de patimi, rugăciunea, Liturghia, împărtăşirea cu Sfintele Taine, i-a deschis lucrării harului Duhului Sfânt care i-a condus la contemplarea Sfintei Treimi şi i-a făcut cuvântători de Dumnezeu (teologi).

Vieţuirea ascetică, rugăciunea şi slujirea liturgică le va însoţi tot restul vieţii de aceea putem spune, pe bună dreptate, că teologia lor este fundamentată liturgic şi ascetic. Locul central pe care l-a ocupat Sfânta Liturghie în viaţa lor este dovedit de faptul că Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare au alcătuit, pe baza tradiţiilor mai vechi, cele două Liturghii slujite până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi ne învaţă că programul teologiei celei mai înalte, şi anume ajungerea la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu, se împlineşte prin înţelegerea teologiei ca o lucrare de sfinţire a vieţii şi asumarea ascezei, nevoinţei, „sensul şi ţelul nevoinţei ortodoxe fiind păstrarea poruncilor lui Hristos, năzuinţa de a face aceste porunci să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”²². Toată lucrarea nevoinţei noastre conduce către contopirea voinţei şi vieţii noastre cu voinţa şi viaţa lui Dumnezeu²³. Nu trebuie să ne înspăimântăm de acest măreţ obiectiv care ne stă în faţă. Să împlinim cele care ne sunt la îndemână, să-i cerem ajutorul lui Dumnezeu, şi vom ajunge şi la cele mari, sfinţindu-ne viaţa.

Acest program al teologiei celei mai înalte îl putem pune în practică începând chiar de astăzi, făcând ca, în fiecare zi, preocuparea noastră să fie a nu păcătui. Păcatul ne desparte de Dumnezeu. Nefăcând păcatul ne curăţim mintea, inima şi întreaga noastră fiinţă de întunericul păcatului, devenind în stare să simţim nemijlocit ce anume vine de la Dumnezeu. Biserica, prin slujbele sale, exprimă acest adevăr atât de simplu şi, în acelaşi timp, atât de profund şi anume că la cunoaşterea lui Dumnezeu se ajunge prin stăruinţa zilnică de a nu păcătui, rânduind să ne rugăm în fiecare zi pentru aceasta. Rugăciunea „Învredniceşte-ne Doamne în ziua (seara, noaptea) aceasta fără de păcat să ne păzim noi” însoţeşte toate momentele zilei. Ectenia cererilor exprimă acelaşi lucru: rugăciunea ca ziua întreagă să o petrecem fără de păcat, în pace, făcând astfel din ea o zi sfântă, desăvârşită.

A nu săvârşi păcatul nu este un lucru uşor. Sfânta Scriptură ne învaţă că nu este om fără de păcat dar Dumnezeu ne poate curăţa de păcate dacă ne pocăim şi le mărturisim (I Ioan 1, 7-9). Păcatul nu ţine de firea omului, Dumnezeu nu l-a creat pe om păcătos şi nu vrea ca omul să păcătuiască. De aceea, dacă ne străduim să nu păcătuim, începând cu păcatele cele mari, capitale, şi nu ne încredem în propriile noastre puteri ci ne încredinţăm purtării de grijă a lui Dumnezeu, putem ajunge, cu ajutorul Lui, la nepăcătuire căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Lupta cu păcatul nu a fost niciodată uşoară, dar parcă astăzi este mai grea decât oricând. „Păcatul a ajuns astăzi modă, remarca cu amărăciune Părintele Paisie Aghioritul. Oamenii de azi, dacă văd pe unul că nu urmează curentul epocii, adică să nu păcătuiască, să fie puţin evlavios, îl numesc întârziat, retrograd. Aceşti oameni consideră o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul îl consideră progres”²⁴. Din păcate această mentalitate se face simţită uneori şi în şcolile teologice. Dar cel care doreşte ca studiul teologiei să-i fie spre mântuire şi nu spre rătăcire trebuie să-şi asume crucea nepăcătuirii chiar şi cu riscul de a fi considerat anacronic şi exclus din anumite cercuri. Pentru a putea rezista este nevoie să aibă un duhovnic cu care să ţină o legătură strânsă alergând la Taina Spovedaniei pentru a primi iertare şi cuvânt de călăuzire de câte ori se poticneşte. Spovedania deasă şi călăuzirea duhovnicească sunt mijloace, în nevoinţa de a nu păcătui şi de a împlini poruncile, de care nimeni dintre cei care vor să ajungă la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu nu se pot dispensa. Postul este un alt mijloc ascetic ce nu poate fi neglijat pentru că ne ajută să învingem, prin înfrânare, lăcomia, considerată de Părinţi maica tuturor patimilor.

Rugăciunea trebuie să ocupe un loc primordial în viaţa celui care studiază teologia. Părinţii Bisericii înţeleg prin teologie nu atât vorbirea despre Dumnezeu cât vorbirea cu Dumnezeu împlinită în rugăciune, arătând astfel că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât liturgic. A devenit clasică afirmaţia lui Evagrie Ponticul, preluată apoi şi de alţi Părinţi: „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu) roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”²⁵. Rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice; ea este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea²⁶. Rugăciunea, ca deschidere spre Dumnezeu şi conştientizare a prezenţei Sale, trebuie să devină o constantă a vieţii noastre şi să nu fie limitată doar la câteva momente ale zilei. Cel ce se roagă doar când stă la rugăciune, nicidecum nu se roagă, spune un părinte din Pateric²⁷. Dar pentru a putea ajunge aici este foarte important să începem prin respectarea unui program zilnic de rugăciune şi străduinţa de a rosti cât mai mult rugăciunea lui Iisus.

Participarea la slujbele Bisericii şi, în primul rând, la Sfânta Liturghie care se împlineşte deplin prin cuminecare, trebuie să stea în centrul vieţii fiecărui creştin şi, cu atât mai mult, în centrul vieţii celui care studiază teologia. Slujbele pot fi caracterizate ca fiind experierea adevărurilor creştine prin mijlocirea închinării aduse lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, Biserica, în mod simbolic şi real. Cultul în general şi Tainele în special ne conduc la cunoaşterea Prea Sfintei Treimi, în iluminare şi unire îndumnezeitoare²⁸. Scopul rugăciunii Bisericii şi a slujbelor sale, arată Sfântul Dionisie Areopagitul, este de „a transmite Taina obârşiei dumnezeieşti”, „a comunica celor ce se desăvârşesc (credincioşilor) sfânta lumină”²⁹. Iar la culmea vederii, a luminii, a comuniunii cu Dumnezeu ne ridicăm prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în Liturghie³⁰.

Nu se poate concepe o teologhisire adevărată fără participarea sistematică la Sfânta Liturghie şi cuminecare. Sfinţii Trei Ierarhi sunt unanimi în a-i îndemna pe toţi creştinii, şi cu atât mai mult pe cei ce studiază teologia spre împărtăşire. „Toţi dreptcredincioşii creştini, scrie Sfântul Vasile cel Mare, avem nevoie să ne hrănim cu hrana vieţii veşnice, pe care ne-a predat-o Fiul lui Dumnezeu celui viu. Este bine şi de folos a se împărtăşi omul în fiecare zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci Însuşi Domnul o spune: «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică». Fără îndoială, împărtăşindu-se omul des cu Viaţa, trăieşte mai deplin viaţa cu toate puterile şi simţirile trupeşti şi sufleteşti”. „Prin Sfânta Împărtăşanie, arată Sfântul Grigorie Teologul, mai lesne ne îndreptăm, suntem mai îndelung răbdători în dureri şi suferinţe, cu mai multă căldură în dragoste, mai pătrunzători în cunoaştere, mai grabnici la slujire, mai iuţi şi mai grabnici la lucrarea darurilor”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire şi cinste de la Hristos, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeţi pe copiii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele pe sân? Cu aşa grabă ar trebui ca şi noi să ne apropiem de această Sfântă Masă şi de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtăşim. Sau mai bine zis, cu mai mare grabă să ne alăptăm din Sfânta Împărtăşanie, ca nişte prunci care se alăptează cu harul Sfântului Duh, şi singura noastră mâhnire să fie neîmpărtăşirea cu această hrană de viaţă făcătoare”³¹.

În concluzie putem spune că teologia, în accepţiunea Părinţilor Bisericii, este o lucrare de sfinţire a vieţii care ne conduce la cunoaşterea existenţială, mântuitoare a lui Dumnezeu prin experienţa vieţii în El şi cu El. Pentru aceasta este nevoie ca, după modelul Sfinţilor Trei Ierarhi şi a tuturor sfinţilor Bisericii, studiul ştiinţific al dogmelor să fie fundamentat ascetic şi liturgic prin angajarea în împlinirea poruncilor dumnezeieşti începând cu ceea ce ne stă la îndemână: străduinţa de a nu păcătui, legătura cu duhovnicul, Spovedania, postul, participarea la slujbe şi în special la Sfânta Liturghie care culminează cu împărtăşirea cu Sfintele Taine. Toate acestea trebuie făcute însă liber pentru că, potrivit cuvintelor Părintelui Sofronie, „toată facerea omenească, dacă nu se săvârşeşte în deplină libertate, nu poate avea valoare veşnică”³².

Închei consideraţiile legate de teologie ca lucrare de sfinţire cu sfaturile pe care Gheron Iosif le dă unui tânăr care studiază teologia: „O, copilul meu, ai grijă! Astăzi lumea este foarte rea. Şi diavolul seamănă cugetele cele viclene pentru a slăbi voinţa sufletului. De aceea să te înfrânezi cât poţi de mult. Din prea multă mâncare se nasc cugetele viclene şi imaginaţiile. Totdeauna, în ceas de ispită, să alergi la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Maica Domnului. Să ceri ajutorul sfinţilor şi să te rogi. Dacă diavolul te va înşela şi vei face vreun păcat, nu mai poţi după aceea să devii preot. Şi ar fi păcat să-ţi pară rău toată viaţa. De aceea roagă-te. Roagă-te cât poţi de mult. Să fugi ca de foc de gândurile rele. Să nu le dai nici o atenţie, pentru ca să nu prindă rădăcini înlăuntrul tău. Nu deznădăjdui. Dumnezeu este mare şi îi iartă pe păcătoşi. Numai să te căieşti atunci când greşeşti şi să nu mai faci lucruri asemănătoare. Fii atent cu colegii tăi. Să nu vorbeşti prea multe, nici să asculţi lucruri care nu trebuie. Deoarece lucrurile urâte pe care le auzi murdăresc. Ai grijă să fii ascultător, cuminte, smerit, să faci binele, să fii prieten al rugăciunii şi al citirii. Să te rogi cu lacrimi; să înveţi rugându-te. Gura ta să nu înceteze a spune: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă»”³³.

Bibliografie

Agapie Corbu, Ieromonah, Cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei (I Corinteni 12, 8) – Despre teologia discursivă şi cunoaşterea duhovnicească, în «Altarul Banatului», nr. 4-6/2000.

Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1999.

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Bucureşti, Editura Paideia, 1994, p. 7.

Dionisie Areopagitul, Sfântul, Despre ierarhia bisericească, în Opere complete, trad., introd. şi note de Pr. D. Stăniloae, Bucureşti, Editura Paideia, 1996.

Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 60, în Filocalia, vol. I, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a IV-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 112.

Florenski, Pavel, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. de Emil Iordache, Pr. Iulian Friptu şi Pr. Dimitrie Popescu, Iaşi, Edituara Polirom, 1999.

Grigorie de Nazianz, Sfântul, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931.

Grigorie Sinaitul, Sfântul, Capete foarte folositoare în acrostih, în Filocalia…, vol. VII, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1977.

Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, vol. II, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Bucureşti, 1996, Editura Bizantină.

Isaac Sirul, Sfântul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XVIII, în Filocalia, vol. X, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981.

Kalistos Ware, Episcop, Formarea teologică în Scripturi şi la Părinţi, trad. de Iulian Nistea, în „Credinţa străbună”, nr. 2 (167), februarie 2000.

Mineiul pe ianuarie, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1975.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Cuvânt către cei ce năzuiesc să facă teologie, în „Credinţa străbună”, nr. 2 (167), februarie 2000.

Idem, Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine, trad de Părintele Petroniu Tănase, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.

Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, trad. de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000.

Patericul, Alba Iulia, 1990.

Sofronie, Arhimandritul, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

Idem, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, trad. de Ieromonahul Rafail (Noica), Alba Iulia, 1994.

Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Bucureşti, Editura Sophia, 2005.

Idem, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Vasilios, Arhimandritul, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996.