Sfântul şi cosmosul – paradigma atitudinii ortodoxe faţă de creaţie

Pr. Florin Botezan

Assuming that the attitude of the saints, those in which humanity is fulfilled, towards creation is the paradigm of the orthodox attitude towards creation, the present paper tries to discern this attitude as it is expressed in the experience and the writings of the saints. That means: love and compassion towards all the creatures, especially towards animals and plants; avoiding doing creatures any harm without necessity; piety, patience, thanksgiving and trust in God in any situation; looking the beauty of the world with amazement and the raising of the mind to God. The solution that Orthodoxy, thru the saints, proposes to the humanity for the salvation of the creation is, now and always, that that Christ gave us: to receive the Holy Spirit clearing our souls from the sins and to become saints.

Atitudinea agresivă a omului contemporan faţă de mediul natural, concretizată în poluarea şi chiar distrugerea acestuia ca urmare a dezvoltării tehnologice fără precedent pusă în slujba confortului material al omenirii, a determinat declanşarea unei profunde crize ecologice ale cărei consecinţe le simţim cu toţii, începând de la schimbările climaterice până la hrana denaturată şi aducătoare de boală pe care o consumăm. În condiţiile în care multe voci pun pe seama creştinismului această atitudine agresivă a omului faţă de mediu şi propun ca soluţie a crizei o întoarcere de tip idolatru spre natură este foarte important să înţelegem care este atitudinea ortodoxă faţă de creaţie aşa cum este ea exprimată de experienţa şi scrierile sfinţilor, adică a acelor oameni care au ajuns la desăvârşire trecând de la chip la asemănarea cu Dumnezeu.

1. Lumea – dar al lui Dumnezeu către om în vederea îndumnezeirii

Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne descoperă lumea, cosmosul, ca fiind opera „bună foarte” şi frumoasă¹ (Fac. 1, 31) a iubirii lui Dumnezeu, darul făcut de Dumnezeu omului, din bunătate, atât pentru viaţa lui trupească cât şi pentru înaintarea lui duhovnicească spre îndumnezeire. „Toate s-au făcut pentru om şi pentru mântuirea lui, scrie Sfântul Antonie cel Mare. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul şi elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.”² Sfinţii Părinţi ne învaţă că lucrurile lumii sunt raţiuni plasticizate, avându-şi originea în Logosul dumnezeiesc, pe care omul le poate cunoaşte cu ajutorul raţiunii sale, iar raţionalitatea naturii îşi găseşte împlinirea ei supremă în realizarea sensului ultim al existenţei umane, unirea cu Dumnezeu. ³

Facerea omului a încununat lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, omul fiind zidit de către Dumnezeu la sfârşit, printr-un act special (Fac. 1, 26-27; 2, 7), ca o coroană a creaţiei şi aşezat domn şi împărat al întregii lumi văzute.⁴ „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor.” (Psalm 8, 4-8). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur⁵ omul a primit stăpânirea asupra lumii văzute ca expresie a chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Fac 1, 27-28). „Dumnezeu a voit un singur lucru, scrie Calist Patriarhul: să facă pe om împărat al celor pământeşti şi ca un alt dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. Şi potrivit cu acestea, a adus la fiinţă lumea aceasta spre folosul uşor şi nemijlocit al acestuia.”⁶

Stăpânirea omului asupra cosmosului nu înseamnă însă o folosire discreţionară a acestuia ci asumarea lui ca dar al lui Dumnezeu destinat înveşnicirii şi îndumnezeirii.⁷ Având un început şi fiind zidit din nimic, cosmosul în sine constituie o ipostază împresurată şi dependentă de nimic: a venit din nimic şi se va întoarce în nimic şi, de asemenea, fiecare fiinţă în parte depinde de un început care o ameninţă cu dispariţia.⁸ Parte organică a naturii cosmice şi ipostas al acesteia dar în acelaşi timp chip al lui Dumnezeu destinat să ajungă la asemănarea cu El, omul este inelul de legătură între Dumnezeu şi lumea materială, microcosmos şi mediator.⁹

Ca semn al demnităţii de împărat al creaţiei omul pune nume animalelor şi păsărilor (Fac. 2, 19-20), dar punerea numelui nu exprimă numai stăpânirea asupra acestora ci şi recunoaşterea lor ca daruri ale lui Dumnezeu, arată cunoaşterea locului şi funcţiei lor în cosmosul creat de Dumnezeu, înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru ele şi prin ele.¹⁰ Prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa, de aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat.¹¹ Omul îşi afirmă astfel vocaţia de fiinţă euharistică, de preot al creaţiei care primind lumea ca dar de la Dumnezeu nu o vede ca pe un scop în sine ci o preface în mijloc al comuniunii cu El întorcându-I darul cu mulţumire. „Prima definiţie a omului, cea de bază, este că el este preotul. El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu această Euharistie, el transformă viaţa sa, cea pe care o primeşte de la lume, în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El.”¹² Prin această vieţuire euharistică omul este chemat să înainteze în libertate de la chip la asemănarea cu Dumnezeu afirmându-se ca persoană şi îmbrăţişând în iubire pe Dumnezeu, aproapele şi întreaga creaţie.

2. Raportarea pătimaşă la lume ca urmare a căderii în păcat

Amăgit de diavolul care îi propune o cale aparent mai uşoară spre îndumnezeire, de fapt spre o falsă autoîndumnezeire fără Dumnezeul cel Viu („Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” Fac. 3, 4-5), omul cade în păcat şi se desparte de Dumnezeu făcând loc stricăciunii şi morţii în vieţuirea sa. Căderea omului atrage după sine supunerea întregului cosmos stricăciunii şi morţii (Rom. 8, 20) şi revolta creaţiei împotriva sa. Numai prin mila şi harul lui Dumnezeu omul rămâne într-o anumită măsură stăpân al zidirii. „Soarele n-a mai vrut să strălucească şi luna n-a mai vrut să se arate, stelele n-au mai voit să se lase văzute, izvoarele n-au mai voit să ţâşnească, râurile n-au mai voit să curgă, aerul s-a strâns în sine să nu mai dea putinţă de suflare celui ce-l bate, fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l pe om dezbrăcat de slava dinainte, l-au dispreţuit şi s-au înfuriat toate îndată împotriva lui. Cerul s-a mişcat cu dreptate, ca să cadă oarecum asupra lui şi pământul n-a mai binevoit să-l poarte pe spatele lui. Ce face atunci Dumnezeu, Care a făcut toate şi l-a şi zidit pe om? Cunoscând mai înainte de întemeierea lumii că Adam va călca porunca şi rânduind de mai înainte viaţa şi refacerea lui din naşterea din nou, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, înfrânează toate cu puterea, cu mila şi cu bunătatea Sa şi opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune îndată omului pe toate, ca şi înainte. El voieşte ca zidirea să slujească omului, pentru care a fost creată, deşi s-a făcut stricăcioasă pentru omul stricăcios. Căci voieşte ca atunci când acesta se va reînnoi iarăşi şi se va face duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, eliberându-se şi ea de robia nestricăciunii, să se reînnoiască împreună cu el şi să se facă întreagă nestricăcioasă şi duhovnicească după ce a fost supusă de Dumnezeu celui ce s-a răzvrătit şi nu i-a slujit Lui.”¹³

Căderea în păcat a avut drept consecinţă întunecarea chipului lui Dumnezeu în om şi pervertirea firii umane. Lumea începe să fie privită ca scop în sine la care omul se raportează prioritar prin simţuri, dar prin aceasta el se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu intrând într-un cerc vicios şi făcând loc în viaţa sa patimilor care aduc suferinţă şi durere. „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea. Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune.”¹⁴ Viaţa omului căzut a devenit aşadar o continuă fugă de durere şi fugă după plăcerea pe care o produc patimile, începând cu cele trei patimi primordiale din care izvorăsc apoi toate celelalte: iubirea de plăcere trupească, iubirea de avere şi iubirea de slavă. Privită în sine, despărţită de Dumnezeu şi prin prisma acestor patimi, lumea devine prilej de păcătuire şi îndepărtare de Dumnezeu. De aceea Scriptura ne avertizează: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 15-16). Adâncirea în păcat îl duce pe om până la o asemenea rătăcire încât cosmosul încetează să mai fie perceput ca o fereastră spre Dumnezeu şi devine oglindă în care omul îşi vede chipul desfigurat de păcat. Ca urmare el ajunge să idolatrizeze natura şi să se închine creaturii schimbând „slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1, 23). Pe de altă parte raportarea pătimaşă la lume l-a făcut pe om să considere că poate dispune nelimitat de aceasta în scopul satisfacerii propriilor plăceri, atitudine care stă la baza actualei crize ecologice.

3. A privi creaţia cu ochiul lui Dumnezeu

Prin întruparea şi întreaga Sa lucrare mântuitoare, Domnul Iisus Hristos ne-a scos din robia păcatului şi a morţii deschizându-ne din nou calea spre îndumnezeire prin întemeierea Bisericii, taina prezenţei şi lucrării lui în lume. În Biserică, Trupul lui Hristos, renăscuţi prin Botez şi Mirungere şi hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, suntem chemaţi ca, trăind o viaţă euharistică, să ne asumăm nevoinţa sfinţeniei eliberându-ne de patimi prin ascetism şi să înaintăm spre împlinirea noastră în asemănarea cu Dumnezeu. Învăţăm astfel să ne raportăm nepătimaş la lume¹⁵ ca dar al lui Dumnezeu şi carte deschisă cuprinzând raţiunile plasticizate ale lucrurilor care ne înalţă spre Dumnezeu.

Vocaţia de fiinţe euharistice ne-o împlinim în primul rând prin participarea la Taina Tainelor, Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se împlineşte pe sine înălţându-se în Împărăţia lui Dumnezeu şi aducând Domnului, în chipul pâinii şi al vinului, viaţa noastră şi întreaga creaţie ca dar în care omul şi-a imprimat şi propria sudoare prin prelucrarea roadelor pământului, pentru a primi în schimb viaţa cea adevărată, darul suprem, însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Aducând pâinea şi vinul noi cunoaştem că Hristos Însuşi este Cel Care ne poartă pe noi toţi şi toată viaţa noastră la Dumnezeu, în înălţarea Sa euharistică, şi tot El este Cel care apoi ni se dăruieşte spre împărtăşire. Ieşind „în pace” de la Liturghie în lume omul, în măsura în care îşi asumă nevoinţa ascetică a despătimirii, caută să privească creaţia cu ochiul lui Dumnezeu îmbrăţişându-o cu dragoste. De altfel, după cum sublinia Părintele Rafail Noica¹⁶, întreaga nevoinţă în Biserică constă în străduinţa de a intra, pe căile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu ca să vedem ca Dumnezeu, să gândim ca Dumnezeu, să trăim ca Dumnezeu, să înţelegem ca Dumnezeu. Sfinţii sunt cei care au reuşit să împlinească acest lucru şi de aceea ei sunt reperele noastre şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de creaţie.

a) Iubirea şi compătimirea faţă de făpturi evitând ataşamentul pătimaş de ele

Atitudinea ortodoxă faţă de creaţie înseamnă a iubi întreaga zidire şi a compătimi cu întreaga făptură. O inimă plină de milă, arată Sfântul Isaac Sirul „arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima nu mai poate răbda sau auzi sau vedea vreo vătămare sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce-l vatămă pe el ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.”¹⁷

Peste veacuri, un mare sfânt contemporan, Sfântul Siluan Athonitul, vine să confirme prin viaţa şi scrierile sale cele afirmate de Sfântul Isaac Sirul. Iată ce mărturiseşte despre el ucenicul său, Părintele Sofronie Saharov: „Întâlneam în el imaginea desăvârşită a adevăratului creştin; puteam vedea în el unirea uimitor de armonioasă a unor dispoziţii aparent incompatibile. Găseam astfel în el, pe de o parte, o uriaşă compătimire pentru orice făptură vie, lucru puţin comun unei firi atât de bărbăteşti precum era el. Această compătimire dobândea asemenea proporţii încât uşor putea fi luată drept o sensibilitate patologică. Dar alte aspecte ale vieţii sale arătau numaidecât că această compătimire nu era de loc un fenomen patologic ci expresia unei măreţii sufleteşti naturale şi a unei bunătăţi produse de har.”¹⁸ În scrierile sale, Sfântul Siluan ne încredinţează că Duhul Sfânt este cel care învaţă sufletul să iubească astfel tot ce e viu, chiar şi plantele, şi de aceea socotea ca fiind potrivnic harului orice gest brutal, orice vătămare făcută vreunei făpturi fără o nevoie oarecare: „Ai văzut în pom o frunză verde şi ai smuls-o fără să fie nevoie. Chiar dacă acesta nu e un păcat, totuşi mi-e milă şi pentru frunză; inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură.”¹⁹ Cu atât mai mult compătimirea Sfântului Siluan se revarsă asupra vietăţilor însufleţite pocăindu-se cu durere pentru fapte, pe care noi de multe le săvârşim cu indiferenţă dar pe care el le consideră de mare cruzime, cum ar fi uciderea unei muşte fără vreo nevoie anume sau turnarea de apă clocotită peste nişte lilieci care se aflau pe balconul magaziei sale. Acest din urmă fapt l-a determinat să nu mai facă rău, de atunci încolo, nici unei făpturi. De asemenea el mărturiseşte cum, văzând un şarpe tăiat bucăţi care încă se zbătea, a fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă, suspinând mult înaintea lui Dumnezeu.²⁰

Indiferenţa faţă de făpturi este o expresie a egoismului şi a indiferenţei faţă de Dumnezeu şi aproapele, de raportare pătimaşă la lume. „Pentru ca omul să ajungă să se gândească la celălalt, arată Părintele Paisie Aghioritul, un alt mare sfânt contemporan, trebuie mai întâi ca mintea lui să fie la Hristos. Atunci se gândeşte şi la aproapele şi după aceea se gândeşte şi la animale şi la toată natura… Iar dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu lucrează şi de aceea nu iubeşte nici pe Hristos, nici pe semenul său, cu atât mai puţin natura, animale, copacii, plantele.”²¹

Dragostea faţă de făpturi duce la comuniunea cu ele, iar când omul înaintează pe calea sfinţeniei spre starea lui Adam de dinainte de cădere vietăţile necuvântătoare ajung să i se supună. Vieţile sfinţilor, din vechime şi până astăzi, cuprind numeroase relatări despre vietăţi, de la cele mai fioroase până la cele mai slabe, care devin blânde şi ascultătoare în faţa sfinţeniei omului. Un caz tipic este cel al fiarelor din circuri care, în primele secole, refuză să-i mănânce pe martiri asemenea leilor din groapa în care a fost aruncat Prorocul Daniel (Daniel 6). Dacă omul contemporan, bolnav de raţionalism, are tendinţa să privească relatările din vechime despre sfinţi şi animale ca legendare, exemplele din vieţile sfinţilor contemporani vin să ne încredinţeze de veridicitatea acestor relatări. În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple atât din vechime cât şi din contemporaneitate despre supunerea vietăţilor în faţa dragostei şi a sfinţeniei.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al Sfântului Gherasim anahoretul care a trăit în secolul al V-lea şi a întemeiat o lavră pe malul Iordanului. Potrivit Limonariului, un leu înfricoşător, după ce este vindecat de către sfânt de o rană la picior, nu îl mai părăseşte, rămânând un slujitor credincios al Sfântului Gherasim care îl hrănea cu pâine şi boabe muiate. Se relatează chiar că, fiind pus leul să păzească măgarul care căra apă la mănăstire, măgarul este furat iar sfântul, crezând că leul a mâncat măgarul, îl pune pe acesta să care apă. După un timp se dovedeşte însă nevinovăţia leului şi acesta primeşte numele de Iordan. La moartea Sfântului Gherasim leul nu se mai îndepărtează de mormântul bătrânului ci izbindu-şi capul de pământ şi mugind puternic moare şi el. „Aceasta s-a întâmplat, concluzionează Ioan Moshul, nu pentru că leul avea suflet cugetător, ci pentru că Dumnezeu a vrut să arate că slăveşte pe cei care îl slăvesc pe El nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, şi să arate cât erau de supuse lui Adam animalele înainte de călcarea poruncii şi alungarea din desfătarea raiului.” ²² Cazul leului Sfântului Gherasim nu este singular. Tot în Limonariu se vorbeşte despre un bătrân în peştera căruia veneau leii şi le dădea să mănânce din sân²³ iar în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se spune că un leu a fost cel care a săpat mormântul sfintei.²⁴

Vieţile sfinţilor contemporani sau din vremuri mai recente care au trăit în zone mai nordice vorbesc şi ele despre fiare înfricoşătoare, cum ar fi urşii, specifici acelor ţinuturi, care li se supun sfinţilor. Despre Sfântul Serafim de Sarov († 1833), trăitor în Rusia, se spune că avea un urs mare care se supunea poruncilor lui împlinind unele servicii cum ar fi acela de a aduce miere la sosirea unui oaspete, servicii care îl bucurau mult pe sfânt.²⁵ Cuviosul Melchisedec, pustnic în pădurile Rusiei centrale în secolul al XVII-lea, a pus o zgardă roşie pe gâtul unui urs uriaş care venea regulat chiar în momentul în care cuviosul mânca şi aştepta răbdător în prag să primească resturile de mâncare şi pe care cuviosul îl ţinea departe de eventualii vizitatori pentru a nu le face ceva rău.²⁶ Poate cel mai spectaculos exemplu este cel al Cuviosului Paisie Aghioritul prin faptul că ne este contemporan. Pe când se afla la mănăstirea Stomiu un urs venea adesea la mănăstire fiind hrănit de cuvios care îl anunţa dinainte să nu se arate în mănăstire în zilele în care ştia că va veni lume, ca să nu-i înfricoşeze pe aceştia. Cu toate acestea uneori ursul, încălcând porunca stareţului, apărea pe neaşteptate. Marea familiaritate a cuviosului cu fiara rezultă şi din episodul următor relatat cu multă naturaleţe şi chiar într-o formă hazlie de către Părintele Paisie, care în nici un caz nu poate fi bănuit că fabulează. La un moment dat el s-a întâlnit cu ursul pe o cărare îngustă în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă părintele. Acesta la rândul lui i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul, povestea cuviosul glumind, şi-a întins laba, m-a prins de mână şi m-a tras puţin ca să trec eu primul.” Atunci Părintele i-a zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, de jos, deoarece aştept ceva lume. Altfel te voi prinde de ureche şi te voi lega la iesle.”²⁷

Fiarele sălbatice, chiar şi şerpii, simt marea dragoste a sfinţilor şi de aceea se apropie de ei fără teamă şi fără a le face vreun rău. „Din clipa în care omul se pune în situaţia celuilalt, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, pe toţi îi poate iubi, chiar şi animalele domestice şi fiarele sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său şi atunci iese iubirea de sine din dragostea sa. Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că şi eu aş fi putut fi o fiară. Dumnezeu este Stăpân peste toate şi ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare voi iubi şi mi se va face milă chiar şi de şerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să fi venit un om să mă lovească şi să-mi zdrobească capul? Fiarele sălbatice simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubeşte de un vânător care vrea să o omoare. De omul care o iubeşte se va apropia, nu se va teme de el. Credeam că aceasta se întâmplă cu toate animalele sălbatice în afară de şerpi. Însă am constatat după aceea că acelaşi lucru se întâmplă şi la ei. Chiar şi la viperă care, în comparaţie ce ceilalţi şerpi, este precum capra faţă de miei.”²⁸ Cuviosul Paisie a ajuns cu adevărat să fie ascultat chiar şi de şerpi. Un credincios care îl ajuta pe părintele la Mănăstirea Stomiu povesteşte că mergând să ia nişte unelte din magazie a întâlnit două năpârci cărora cuviosul, văzând că omul se teme, le-a poruncit să meargă în colţul lor²⁹. Altă dată, pe când Părintele se afla la Coliba Sfintei Cruci, în Athos, şi le explica unor duhovnici că trebuie să ne purtăm cu dragoste şi faţă de şerpi, cu atât mai mult faţă de oameni, un şarpe mare a venit lângă el şi s-a ridicat în sus ca şi cum, în felul acesta, ar fi vrut să adeverească cuvintele Cuviosului.³⁰

O mare familiaritate cu animalele sălbatice au avut şi pustnicii din părţile noastre. Ieromonahul Casian Frunză de la Sihăstria povesteşte despre un mare sihastru, Veniamin, trecut la Domnul în anul 1915, care se nevoia la Schitul Sihăstria Voronei şi care era atât de sporit cu darul lui Hristos încât animalele sălbatice, chiar şi lupii, mergeau după dânsul şi îl cinsteau.³¹ Despre Cuvioasa Mavra, care a pustnicit în Ceahlău în secolele XVII-XVIII, se spune că animalele pădurii şi păsările cerului o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei, dar cel mai mult o iubeau căprioarele, ea mergând întotdeauna pe cale, pe potecile muntoase dar şi prin sate, cu o căprioară după ea. ³²

În faţa sfinţeniei omului, prin lucrarea harului dumnezeiesc, animalele nu numai că nu fac rău omului ci, chiar mai mult, nu se mai ucid unele pe altele revenind la starea paradisiacă în care toate animalele se hrăneau cu iarba câmpului: „Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.” (Fac. 1, 30). Sfântul Serghie de Nurma, venit din Sfântul Munte Athos să pustnicească în pădurile Rusiei în secolul al XIV-lea, auzind de nevoinţele pustniceşti ale Sfântului Pavel de Obnora şi mergând să-l viziteze are parte de o privelişte paradisiacă: pustnicul era înconjurat de un cârd de păsări care se cocoţau pe capul şi umerii săi iar acesta le hrănea din mână. În apropiere stătea un urs, aşteptând şi el să primească hrană de la pustnic; vulpi, iepuri şi animale sălbatice se hârjoneau în jurul lui fără să fi dat vreun semn de ură una faţă de cealaltă şi netemându-se de urs. Este icoana nevinovăţiei lui Adam din grădina raiului, a lucrării harului dumnezeiesc asupra întregii zidiri care împreună cu noi suferă din pricina căderii noastre şi însetează după „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21)³³.

Păsările sălbatice s-au dovedit de multe ori a fi credincioase şi ascultătoare tovarăşe ale sfinţilor pustnici. Bătrânul Trifon Românul de la Sfântul Munte s-a mutat la Domnul în anul 1978 la vârsta de 94 de ani după ce a petrecut 68 de ani, de la venirea din România şi până la moarte, într-o chilie izolată din vârful muntelui, unde avea ca tovarăşi păsările şi animalele sălbatice. Nişte pelerini relatează cum, la un moment al vizitei lor, la chemarea pustnicului, tot locul, pustiu până atunci, s-a umplut de diferite păsări care îl împresurau unele stând pe umerii lui iar altele pe fes. În legătură cu aceasta Părintele Paisie Aghioritul mărturiseşte că acolo unde nu există mângâiere omenească se apropie cea dumnezeiască pe care Dumnezeu o trimite prin îngeri şi sfinţi dar şi prin prietenia cu animalele sălbatice şi păsările cerului.³⁴ Părintele Paisie cunoştea bine starea Bătrânului Trifon, el însuşi fiind pustnic şi prieten al păsărilor şi al animalelor sălbatice. Un pelerin mărturiseşte că a asistat şi el la o astfel de chemare a păsărilor, de data aceasta cel care le-a chemat şi pe umerii, mâinile şi capul căruia s-au aşezat fiind chiar Părintele Paisie Aghioritul.³⁵ Un episod şi mai impresionant, al cărui protagonist este acelaşi părinte, s-a petrecut atunci când, vorbind pe teme duhovniceşti în curtea chiliei sale cu mai mulţi închinători, era deranjat de cântecele păsărilor. Deodată închinătorii îl aud pe Părintele Paisie spunând: „Potoliţi-vă, binecuvântatelor! Nu vedeţi că avem de vorbit? Când am să termin eu, atunci să începeţi voi.” Şi, lucru minunat, îndată s-a făcut linişte, păsările rămânând nemişcate în locul unde se aflau.³⁶

De multe ori păsările, animalele în general, împlinesc rolul de trimişi ai lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile sau nevoile oamenilor. În Sfânta Scriptură citim despre corbii care-l hrăneau pe prorocul Ilie cu pâine şi carne (III Regi, 17, 6). Dar iată ce mărturiseşte un sfânt al zilelor noastre, Sfântul Kukşa din Odessa, despre minunea pe care trăit-o într-un lagăr sovietic la mijlocul secolului trecut: „Era de Paşti. Eram atât de slăbit şi de înfometat încât mă clătina vântul. Soarele strălucea, păsările cântau, zăpada deja începea să se topească. Am mers de-a lungul sârmei ghimpate, nemairăbdând foamea, iar dincolo de sârma ghimpată bucătarul aducea de la bucătărie, pentru masa paznicilor, purtându-l pe deasupra capului, un platou cu plăcintă. Deasupra noastră zburau corbii. Eu mă rugam: «Corbule, corbule, tu care ai hrănit pe prorocul Ilie în pustie, adu-mi şi mie o bucată de plăcintă!» Deodată aud deasupra capului «Crau, crau!» şi la picioare a căzut o plăcintă. Corbul o furase de pe tava purtată pe cap de bucătar. Am ridicat plăcinta de pe zăpadă şi, cu lacrimi, I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru marea lui milă şi astfel mi-am alinat foamea.”³⁷ O minune asemănătoare trăieşte şi Părintele Paisie Aghioritul. „Era Duminica Orbului, povesteşte el. Mă simţeam complet istovit şi mi-a trecut prin minte gândul că, dacă aş mânca un peştişor, mi-ar face bine. Nu din poftă ci ca medicament. Când am ieşit afară am văzut o pasăre mare ca un vultur coborând foarte jos şi m-am aplecat ca să nu mă lovească… În acel loc în care mă aplecasem am văzut apoi zbătându-se un peşte mare. Mai întâi mi-am făcut cruce, apoi am mulţumit lui Dumnezeu şi am luat peştele.”³⁸ Nu ne mai mirăm acum când citim în viaţa Sfintei Teodora de la Sihla că stoluri de păsări îi duceau fărâmituri în cioc.³⁹

Uneori şi diavolul se poate folosi de animale punând stăpânire pe ele pentru a face rău omului. Dar în faţa rugăciunii el nu mai poate face nimic. În viaţa Sfântului Ilarion din Gaza (sec IV) citim cum acesta a exorcizat o cămilă turbată care a făcut mult rău oamenilor şi care s-a dovedit a fi de fapt demonizată.⁴⁰ Mult mai aproape de noi, Sfântul Siluan Athonitul, pe când făcea armata şi mergea să trimită bani la Sfântul Munte, este atacat de un câine turbat pe care, la rugăciunea „Doamne miluieşte!”, o putere nevăzută l-a împins mai departe împiedicându-l săi facă rău.⁴¹

Exemplele de mai sus dovedesc faptul că despătimirea şi înaintarea pe calea sfinţeniei îl fac pe om să se îndrepte cu tot mai multă iubire şi compasiune către făpturi, iar acestea, simţind dragostea, se îmblânzesc şi i se supun omului. Dar chiar dacă uneori arată mult mai multă înţelepciune şi afecţiune decât unii oameni, animalele nu au suflet asemenea omului, ele acţionează conform instinctelor, călăuzite de pronia dumnezeiască. Ele au suflare de viaţă sau suflet pământesc care nu este mai vechi decât trupul şi nici nu rămâne mai departe după descompunerea trupului.⁴² De aceea sfinţii ne îndeamnă să nu ne legăm de animale iubindu-le pătimaş. „Fiarele sălbatice, vitele şi toate vieţuitoarele sunt pământ şi noi nu trebuie să ne legăm de pământ ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurată, Ocrotitoarea noastră, şi pe sfinţi şi să-i cinstim.”⁴³ O iubire pătimaşă faţă de animale duce la idolatrizarea lor şi, după cum remarca Sfântul Siluan, la dispariţia iubirii faţă de fraţi şi îndepărtarea de Dumnezeu. Să nu ne mirăm atunci că cei care, în zilele noastre, promovează cu putere aşa numitele „drepturi ale animalelor” ajung să le pună pe acestea deasupra omului. Dar nici un animal nu este mai de preţ decât cel mai decăzut om pentru că animalul e pământ iar omul este chipul lui Dumnezeu pentru care a murit Hristos.

Fierbintele său avânt către Dumnezeu îl face pe Sfântul Siluan să adopte o poziţie radicală faţă de animale considerând că nu este îngăduit a-ţi coborî mintea de la Dumnezeu spre ele vorbindu-le şi mângâindu-le, ci este suficient a-ţi arăta mila faţă de ele prin a le hrăni şi a nu le bate.⁴⁴ Nu oricine însă poate primi acest cuvânt. Sunt sfinţi însă, după cum am putut remarca şi din exemplele de mai sus, care au o poziţie mult mai îngăduitoare în ceea ce priveşte prietenia cu animalele, considerată a fi acceptabilă şi chiar de dorit atâta timp cât nu se transformă în ataşament pătimaş şi omul nu uită de Dumnezeu şi de semeni ci le priveşte simplu, ca făpturi ale lui Dumnezeu. „Dacă cineva se gândeşte şi îl doare pentru creaţie, cu atât mai mult se va gândi la Creator”⁴⁵ spunea Părintele Paisie Aghioritul, un mare iubitor al animalelor, care vedea în prietenia acestora o mângâiere pe care Dumnezeu o trimite sufletelor nevoitoare.

b) Evitarea oricărui rău făcut fără necesitate făpturii

Atitudinea ortodoxă compătimitoare faţă de făpturi nu înseamnă idolatrizarea acestora şi interdicţia de a ne folosi de ele ci evitarea oricărui rău făcut fără nevoie. Şi sfinţii taie iarba sau copacii, pescuiesc sau taie animale pentru a se hrăni. Toate au fost create spre a sluji omului şi, ca urmare, omul se poate folosi de ele cu discernământ, pentru a-şi împlini nevoile şi nu pentru a-şi cultiva poftele.

Omul a primit creaţia ca dar pentru a se folosi de ea dar şi pentru a-i purta de grijă. Ceea ce contrazice legea harului este răul pricinuit fără necesitate, distrugerea naturii pentru satisfacerea poftelor omului, ieşirea din armonia naturii, transformările ireversibile pe care civilizaţia le produce mediului din dorinţa de câştig şi confort. Obsesia omului de a interveni în procesele naturale folosind tehnologia pentru a creşte producţia, pesticidele, biostimulatorii, produsele hormonale, poluarea, exploatarea agresivă a resurselor, toate acestea demonstrează o atitudine pătimaşă faţă de natură care se întoarce însă împotriva omului aducând boală, nelinişte şi stres dovedind încă o dată că omul, atunci când iese din armonia lui Dumnezeu se chinuie.

c) Evlavie şi încredere în Dumnezeu

Sfinţii ne învaţă ca atitudinea ortodoxă faţă de creaţie înseamnă răbdare, mulţumire cu ceea ce pământul produce în mod natural şi, mai ales, înseamnă să-ţi pui întotdeauna nădejdea în Dumnezeu şi nu în forţele proprii. „Când trăiţi corect veţi avea şi ploaie şi lăcustele vor muri. Va purta grijă Dumnezeu de voi. E nevoie de evlavie şi de încredere în Dumnezeu.”⁴⁶ Părintele Paisie Aghioritul le îndemna pe maicile de la mănăstirea Suroti să facă rugăciune şi să stropească pomii şi cu aghiazmă, reducând pesticidele. Toţi sfinţii ne învaţă să înţelegem necazurile care vin asupra noastră ca semnale pe care Dumnezeu ni le trimite spre pocăinţă. De aceea în faţa secetei, de exemplu, sfinţii nu se gândesc cum să tragă cu rachetele în nori spre a produce ploaie şi nici măcar la sisteme de irigaţii ci la necesitatea pocăinţei şi a rugăciunii. Şi iată că, de la părinţii Patericului până la Părintele Paisie, rugăciunea dreptului aduce ploaia.

d) Uimirea în faţa frumuseţii lumii şi înălţarea minţii la Dumnezeu

Frumuseţea lumii înalţă sufletul luminat de har la Dumnezeu deoarece, pe măsura eliberării de patimi şi a dobândirii harului Duhului Sfânt, creaţia devine pentru om tot mai transparentă descoperindu-L pe Dumnezeu. Sfântul Siluan remarca faptul că, dacă omul care a pierdut harul nu ştie să vadă frumuseţea lumii şi nimic nu-l mai uimeşte, atunci când harul e în om, tot ceea ce este pe lume produce în sufletul lui o uimire de neînchipuit şi, contemplând frumuseţea văzută, sufletul conştientizează minunata prezenţă a lui Dumnezeu în toate lucrurile.⁴⁷ „Drumul spre cer este luminos şi neted, scria Cuviosul Zosima (†1833), pustnic din pădurile Siberiei, şi îţi atrage privirea, îţi trezeşte dorinţa de a te învrednici să te ridici la fericirea aceea. Şi dacă privirea îţi e atrasă spre pământ, spre a contempla toate făpturile şi întreaga natură, inima nu îţi e mai puţin mişcată de iubirea faţă de Făcătorul a toate, trăind un simţământ de admiraţie adâncă faţă de înţelepciunea Sa şi de recunoştinţă pentru bunătatea Sa atotmilostivă. Toată făptura înalţă sufletul nostru nemuritor pentru a se uni cu Făcătorul lui! Şi ce bucurie şi ce frică simţi când sufletul se uneşte cu Dumnezeu! Ce dragoste, ce dulceaţă, ce mângâiere, ce lumină, ce tulburare, ce căldură, ce lacrimi simţi. Uiţi de tine însuţi şi de toate lucrurile lumeşti.”⁴⁸

Concluzie

Omul lipsit de harul dumnezeiesc nu mai percepe frumuseţea creaţiei ca expresie a frumuseţii slavei dumnezeieşti şi atunci se porneşte cu lăcomie asupra lumii pentru a-şi satisface poftele şi o distruge. Criza ecologică actuală nu este altceva decât urmarea unei astfel de raportări pătimaşe la lume. Soluţia pe care Ortodoxia, prin glasul şi experienţa sfinţilor săi, o propune omenirii pentru salvarea cosmosului acum şi întotdeauna este cea pe care Hristos ne-a dăruit-o prin întreaga Sa lucrare mântuitoare: dobândirea harului Duhului Sfânt şi înaintarea spre sfinţenie prin despătimire şi asumarea unei vieţi euharistice.