Back

Sumar: Calea spre vedere - Arhimandritul Sofronie vApostolul si Evanghelia zilei (A orbului) vIisuse, Fiul lui David, miluieste-mã (Pr. Florin Botezan)vLumânãrile în Bisericã (Ioan Florea) vDictionar liturgic-Biserica (Pr. Sabin Vodã)vDin cuvintele Pãrintilor vSinaxar- Sfântul Efrem Sirul (Pr. Cosmin Bufnea)

Calea spre vedere

Arhimandritul Sofronie,
Mãnãstirea Sfântul Ioan Botezãtorul, Essex, Anglia

În atmosfera zilelor noastre, nu e deloc simplu a mãrturisi despre darurile legate de credinta în Hristos. În fata mea se aflã sarcina de a prezenta o imagine pe cât se poate de adevãratã despre ce mi-a fost dat sã trãiesc; si pe deasupra într-un mod care sã nu ascundã cititorului impulsurile inimii. Dumnezeul nostru este împãratul smeritei iubiri. El ne cheamã sã învãtãm de la el însusi smerenia (Mt. 11, 29). Primele cuvinte din predica lui au fost “Pocãiti-vã”. Experienta de veacuri a crestinismului a arãtat bine cã omul resimte cu o amarã durere ticãlosia pretentiei sale demonice de a-i domina pe ceilalti si cã de îndatã ce urãste acest duh întunecat, inima lui intrã în domeniul unei libertãti necunoscute de el pânã atunci, care îl avanseazã, pânã la putinta de a contempla bunãtatea lui Dumnezeu. În acest timp toate cele dinlãuntrul sãu se reduc la tãcere: mintea nu mai poate sã gândeascã, nici inima sã rosteascã un cuvânt de multumire. Omul, ca imagine a Absolutului, în chip firesc este atras cãtre începutul tuturor începuturilor, cãtre Fiinta dintâi. Acest demers începe totusi cu pogorârea noastrã în adâncurile cele de dedesubt. Apostolul Pavel spune despre Hristos: “S-a suit ce poate oare însemna decât numai cã s-a si pogorât, Acela este care s-a si suit mai presus de toate cerurile, ca toate sã le umple” (Ef. 4, 9-10).
Tocmai aceasta este calea noastrã dupã cãdere; si alta nu existã. Noi coborâm în actul osândirii de sine, în prãpãstii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai dinainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sã începem sã sesizãm bezna întunecimii noastre. Dupã cum fulgerul care scânteie în noapte face întunericul mai nepãtruns, tot astfel, ivindu-se nouã Lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sã vedem întunericul din lãuntrul nostru, asemenea unei mase dense de murdãrie respingãtoare. Aceastã nevoie genereazã înlãuntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastrã în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece pe limite temporale: ea depãseste orice durere fizicã. Ne afundãm în întregime în râurile lacrimilor. Fiind robii patimilor noi ne vedem deodatã rupti de Dumnezeu, a cãrui sãgeatã a iubirii ne-a rãnit pe noi. “Din adâncuri strigãm cãtre El”(Ps. 129, 1). Asa se zãmisleste în noi pocãinta. La început,ea este însotitã de o profundã tristete; apoi, schimbându-se în intensitatea încordãrii si în formele sale, cãinta rãmâne în noi nedespãrtitã. Pocãinta pe pãmânt nu are sfârsit, cãci sfârsitul sãu ar însemna o deplinã îndumnezeire a noastrã, printr-o deplinã asemãnare a noastrã cu Hristos cel înãltat. Elanul de pocãintã, din timp in timp, devine atotmistuitor. În minte si în inimã nu existã nimic decât constiinta plinã de suferintã: “Eu sunt prizonierul rãului întuneric”. Si iatã, într-un chip neprevãzut, în temnita sufletului, pãtrunde Lumina Soarelui necreat, aceea Luminã care umple toate dimensiunile cosmice. Ea umple cu dragoste mintea si inima noastrã. Noi o vedem si petrecem în ea; totusi, nu suntem încã în stare sã credem în aceastã minune a Bunãtãtii Pãrintelui nostru. “Vãzându-L pe El i s-au închinat Lui, iar unii s-au îndoit” (Mt. 28, 17). “S-au îndoit”, nefiind în stare sã cuprindã cele ce s-au petrecut: “Eu, nenorocitul si ticãlosul…oare, aceasta este cu putintã?”

Back to Top

Apostolul - I Timotei 1

15. Vrednic de credintã si de toatã primirea e cuvântul cã Iisus Hristos a venit în lume ca sã mântuiascã pe cei pãcãtosi, dintre care cel dintâi sunt eu.
16. Si tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos sã arate mai întâi în mine toatã îndelunga Sa rãbdare, ca pildã celor ce vor crede în El, spre viata vesnicã.
17. Iar Împãratul veacurilor, Celui nestricãcios, nevãzutului, singurului Dumnezeu fie cinste si slavã în vecii vecilor. Amin!

Evanghelia - Luca 18

35. Si când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb sedea lângã drum, cersind.
36. Si, auzind el multimea care trecea, întreba ce e aceasta.
37. Si i-au spus cã trece Iisus Nazarineanul.
38. Si el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ti milã de mine!
39. Si cei care mergeau înainte îl certau ca sã tacã, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-ti milã de mine!
40. Si oprindu-Se, Iisus a poruncit sã-l aducã la El; si apropiindu-se, l-a întrebat:
41. Ce voiesti sã-ti fac? Iar el a zis: Doamne, sã vãd!
42. Si Iisus i-a zis: Vezi! Credinta ta te-a mântuit.
43. Si îndatã a vãzut si mergea dupã El, slãvind pe Dumnezeu. Si tot poporul, care vãzuse, a dat laudã lui Dumnezeu.

Back to Top

Iisuse, Fiul lui David, miluieste-mã!

Evanghelia cititã astãzi la Sfânta Liturghie ne pune în fatã un orb care, cersind pe marginea drumului în apropierea Ierihonului, avea dorinta fierbinte de a vedea. Acest orb dovedeste însã o profundã vedere duhovniceascã deoarece în cel pe care multimea Îl vedea doar ca pe Iisus Nazarineanul, un învãtãtor care are puterea de a tãmãdui, el îl recunoaste pe Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, Cel despre care au vestit prorocii cã va fi “Fiul lui David”.
Orbul nu ezitã sã-si mãrturiseascã aceastã credintã, chiar dacã multimea îl certa, si striga: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-mã !”.
Astfel orbul s-a arãtat a fi singurul care vedea cu adevãrat din multimea care îl înconjura pe Iisus. De aceea Mântuitorul îi si împlineste dorinta de a vedea trupeste subliniind “Credinta ta te-a mântuit”.
Cãpãtându-si vederea, cel care a fost orb îl urmeazã pe Hristos si îl slãveste pe Dumnezeu dând prilej întregului popor sã aducã laudã lui Dumnezeu.
"Spre Judecatã am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu vãd sã vadã iar cei ce vãd sã fie orbi” (In. 9, 39). Aceastã afirmatie a Mântuitorului ar trebui sã ne punã pe gânduri pe toti. De multe ori ne credem întelepti, credem cã vedem si întelegem, fãrã a cãuta adevãrata întelepciune care vine de la Dumnezeu. Hristos însã ne avertizeazã “Dacã ati fi orbi, n-ati avea pãcat. Dar pentru cã acum ziceti: Vedem, pãcatul vostru rãmâne”. (In. 9, 41)
Primul pas pentru a iesi din aceastã stare este de a recunoaste faptul cã, atât timp cât suntem departe de Dumnezeu, cât timp pãcatul ne stãpâneste, suntem orbi. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este “lumina care lumineazã întru întuneric si întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5). El a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmeazã Mie nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vietii” (In. 8, 12).
Singura sansã de a iesi din întunericul mortii pe care îl aduce pãcatul este de a crede cã Iisus este cu adevãrat Fiul lui Dumnezeu întrupat, Lumina lumii, si de a-i urma Lui. Ca si în cazul orbului aceastã credintã este mântuitoare dar presupune urmarea lui Hristos prin împlinirea poruncilor Lui si prin cãutarea Lui în rugãciune, în Sfânta Liturghie, în Sfânta Scripturã.
Pãrintii Bisericii mãrturisesc cã în lumina lui Hristos ne vedem mizeria din noi si ne îngrozim, dar, prin pocãintã, putem ajunge pânã la contemplarea luminii dumnezeiesti necreate. Evanghelia de astãzi încearcã sã ne ajute sã întelegem cã atât timp cât suntem departe de Hristos suntem orbi si cã numai urmându-i Mântuitorului vom avea cu adevãrat lumina vietii. Pr. Florin Botezan

Back to Top

Lumânãrile în Bisericã

Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbã sau rugãciune, si ne însoteste totdeauna când ne întâlnim într-un fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se boteazã, când se cununã, când se împãrtãseste, când se roagã – în Bisericã sau acasã –, când merge la sfântul altar cu prescura si cu pomelnicul si în orice alt moment când se adreseazã lui Dumnezeu sau în fata Lui, omul credincios aprinde lumânarea.
Lumânarea simbolizeazã jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în luminã prin arderea de sine, ceea ce reprezintã calea împlinirii noastre si a desãvârsirii.
Ca si semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinctiv al crestinului, ea sintetizând esenta credintei noastre, aceea cã nu existã altã cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se aflã la temelia vietii; nimic nu se poarte realiza decât prin jertfã, lumânarea fiind jertfa curatã pe care o aducem în fata lui Dumnezeu.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru cã Dumnezeu este luminã în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se aratã iubitor de luminã, adicã de Dumnezeu.
Este foarte important de semnalat cã omul aprinde o lumânare când se îndreaptã cãtre Dumnezeu, sau face lucruri legate de Dumnezeu. Ar fi bine ca omul sã nu foloseascã orice fel de lumânare. Ideal ar fi ca lumânãrile sã fie din cearã curatã de albine; si aceasta nu întâmplãtor, cãci albina rãmâne pururea fecioarã, iar ceara produsã de ea reprezintã materia cea mai curatã, cea mai purã. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandã curatã, neatinsã de umbra vreunei patimi.
Datoritã timpurilor grele ce au trecut, a trebuit sã se facã lumânãri si din alte materiale, precum parafinã. Acum putem reveni la lumânãrile de cearã curatã de albine. Darul nostru adus lui Dumnezeu sã fie nu neapãrat scump, însã el trebuie sã fie de cea mai bunã calitate.
Ioan Florea

Back to Top

Dictionar liturgic

“Dacã vrei sã vezi Biserica, priveste Tainele”

spune Sfântul Nicolae Cabasila în secolul al XIV-lea.

BISERICA
II. Trupul lui Hristos

Ce înseamnã sã fii mãdular al Bisericii

Când Sfântul Nicolae Cabasila spune “Tainele” el nu se referã la “cele 7 Taine ale Bisericii”, conceptie strãinã Traditiei autentice a Bisericii Ortodoxe si care s-a impus, pe filierã apuseanã, din secolul al XII-lea. Existã o singurã Tainã – Taina lui Iisus Hristos care a venit în lume sã restaureze si sã îndumnezeiascã firea umanã si întreaga creatie. Prezent în tot ceea ce ne înconjoarã, noi facem experienta întâlnirii si unirii cu Hristos mai ales în Bisericã. Recapitularea întregii Taine a mântuirii în Hristos are loc tocmai în dumnezeiasca Euharistie (etim. “multumire”). Euharistia nu este “una din cele 7 Taine” ci este esenta însãsi a Bisericii. În Traditia vie a Bisericii Botezul, Mirungerea, Nunta, Hirotonirea aveau loc înlãuntrul Sfintei Euharistii.
Este membru al Bisericii – mãdular al Trupului lui Hristos – nu cel care este botezat, ci cel botezat care participã la Sfânta Liturghie. Tot ceea ce facem noi – în viata de zi cu zi, acasã, la serviciu, la spovedanie etc. – trebuie sã se încununeze în Euharistie, în împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Domnului.
Dumnezeiasca Euharistie ne face mãdulare ale Trupului lui Hristos, iar Trupul lui Hristos este Biserica.
Sabin Vodã

Back to Top

Din cuvintele Pãrintilor

Un frate s-a dus la chilia lui avva Arsenie la Schetia si s-a uitat pe fereastrã si a vãzut pe bãtrânul peste tot ca focul (cãci era vrednic fratele de a vedea unele ca acestea). Si cum a bãtut, a iesit bãtrânul si vãzând pe fratele ca si spãimântat, i-a zis lui: “Este multã vreme de când bati? Nu cumva ai vãzut ceva?”. Si i-a rãspuns lui fratele: “Nu!”. Si dupã ce-a vorbit cu el, i-a dat drumul.
(Arsenie 27)

A mers avva Lot la avva Iosif si i-a zis: “Avvo, dupã puterea mea îmi fac putina pravilã si putinul post si rugãciunea si citirea si linistea si dupã puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce mai am a face?”. Deci, sculându-se bãtrânul, si-a întins mâinile la cer si i s-au fãcut degetele ca zece fãclii de foc. Si a zis: “De voiesti, fã-te ca focul!”
(Iosif cel din Panefo 7)
Se spunea despre avva Pamvo cã precum a luat Moise (Ies. 34, 29-35) icoana slavei lui Adam, când s-a slãvit fata lui, asa si fata lui avva Pamvo, ca fulgerul strãlucea si era ca un împãrat sezând pe tron. De aceeasi lucrare era si avva Siluan si avva Sisoe. (Pamvo 2)
A spus cineva din Pãrinti cã s-a întâlnit odatã oarecine cu avva Siluan; si vãzându-i fata si trupul strãlucind ca un înger, a cãzut cu fata la pãmânt. Spunea, de asemenea, cã si altii au avut acest dar.
(Siluan 12)

Back to Top

Sinaxar - Sfântul Efrem Sirul † 28 ianuarie

Contemporan cu cei mai de seamã Pãrinti ai Bisericii, ca Sfintii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nyssa; Sfântul Efrem este originar din cetatea Nisilus, în Mesopotamia. Trãieste într-un mediu aparte de cel latin ori grec – în cel semitic, în care s-a nãscut si crestinismul. Sfântul Efrem reprezintã o formã autenticã asiaticã de crestinism. Douã note distincte îl deosebesc de contemporanii lui: scrie în limba siriacã, si foloseste poezia ca vehicul principal al scriiturii sale. Poezia imnograficã devenise cel mai bun mijloc de propagare al ereziilor în epocã. Sfântul Efrem îsi asumã o decizie esentialã, aceea de a le combate exact pe terenul imnograficii. Astfel, imnele sale vor face din el cel mai mare poet al epocii patristice si probabil unicul teolog-poet.
În cetatea Nisibis, situatã la frontiera dintre imperiul roman si cel persan, sfântul Efrem slujeste sub îndrumarea Sfântului Iacob, episcop de Nisibis si unul dintre cei 318 Sfinti Pãrinti care au luat parte la Întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea în 325. Perioada în care a trãit nu este una linistitã: între anii 339-350 cetatea este asediatã în trei rânduri de armata persanã. La vârsta de 50 de ani e nevoit sã se refugieze împreunã cu alti crestini în cetatea Edessa (astãzi în Turcia orientalã). Aici înfiinteazã celebra “Scoalã Teologicã din Edessa” si îsi redacteazã cea mai mare parte a operei sale, în care cunoasterea lui Dumnezeu si sfintele dogme îmbracã splendida podoabã a unei limbi poetice deosebite. Multe din imnele sale vor intra în structura cãrtilor de slujbã ale Bisericii si îi vor aduce numele de “Harfa Sfântului Duh”.
Sfântul Efrem Sirul este învãtãtorul prin excelentã al pocãintei. El este autorul faimoasei rugãciuni de umilintã care se rosteste mai ales în Postul Mare (“Doamne si Stãpânul vietii mele...”s.a.m.d.).
De asemenea, el poate fi un sfânt patron pentru cei preocupati de problema ecologicã. Pentru Sfântul Efrem o atitudine fireascã fatã de lumea înconjurãtoare este una de uimire si recunostintã în timp ce o atitudine gresitã va exista oricând va fi prezentã lãcomia si aroganta. Ultimele zile ale vietii i-au fost destul de grele: în vara anului 372 recolta de grâu este compromisã iar sfântul este nevoit sã-si vândã tot ce are si sã se punã în fruntea actiunilor caritabile de ajutorare din cetatea Edessa. Moare pe 9 iunie 373, fiind retinut de constiinta Bisericii ca unul din marii sãi sfinti.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top