Apostolul -
II Timotei 3
10.
Tu însã mi-ai urmat în învãtãturã,
în purtare, în nãzuintã, în credintã,
în îndelungã rãbdare, în dragoste, în
stãruintã,
11. În prigonirile si suferintele care mi s-au fãcut în
Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am rãbdat!
si din toate m-a izbãvit Domnul.
12. Si toti care voiesc sã trãiascã cucernic în
Hristos Iisus vor fi prigoniti.
13. Iar oamenii rãi si amãgitori vor merge spre tot mai
rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti
fiind ei însisi.
14. Tu însã rãmâi în cele ce ai învãtat
si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine le-ai învãtat,
15. Si fiindcã de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot
sã te întelepteascã spre mântuire, prin credinta
cea întru Hristos Iisus.
Evanghelia - Luca
18
10.
Doi oameni s-au suit la templu, ca sã se
roage: unul fariseu si celãlalt vames.
11. Fariseul, stând, asa se ruga în sine: Dumnezeule, Îti
multumesc cã nu sunt ca ceilalti oameni, rãpitori, nedreptti,
adulteri, sau ca si acest vames.
12. Postesc de douã ori pe sãptãmânã,
dau zeciuialã din toate câte câstig.
13. Iar vamesul, departe stând, nu voia nici ochii sã-si
ridice cãtre cer, ci-si bãtea pieptul, zicând: Dumnezeule,
fii milostiv mie, pãcãtosului.
14. Zic vouã cã acesta s-a coborât mai îndreptat
la casa sa, decât acela. Fiindcã oricine se înaltã
pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va înãlta.
Back
to Top
Smerenia
nesãnãtoasã si psihiatrul
Într-o
zi pãrintele mi-a spus: Crestinul trebuie sã evite
religiozitatea bolnãvicioasã; adicã atât sentimentul
superioritãtii pentru virtutea sa, cât si sentimentul inferioritãtii
pentru pãcãtãsenia sa. Una este complexul (Nota tr.:
de superioritate sau inferioritate) si alta smerenia; una este melancolia
si alta pocãinta. Odatã m-a vizitat un psihiatru, om de
lume, si l-a acuzat pe Hristos cã, dupã pãrerea sa,
creea sentimente de vinovãtie si melancolie. I-am rãspuns:
Accept cã unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt
prinsi ca într-o capcanã în boala sentimentelor de
vinovãtie, însã tu trebuie sã fi de acord cã
mirenii sunt prinsi în capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei.
Cât despre vinovãtiile religioase, lângã Hristos,
ele dispar, prin pocãintã si spovedanie, însã
mândria mirenilor, care trãiesc departe de Hristos, nu dispare.
Cu ajutorul acestor convingeri ale Pãrintelui, mi s-au deslusit
anumite nelãmuriri ce aveam, legate de probleme psihologice ale
vietii crestine. Întelegeam cã pãrintele voia sã
evite mândria, travestitã în vesmântul îndreptãrii
de sine, a fariseismului crestinesc al virtutii, sau într-o
condamnare de sine a constiintei crestinesti rusinatã
a pãcatului. Vedeam cã semetia celor ce se simteau curati
si sfiala celor ce se simteau vinovati nu diferã în
esentã, cã sunt cele douã fete ale aceleiasi monede,
adicã ale mândriei. Fiindcã adevãratul credincios
crestin se elibereazã de vinovãtie prin spovedanie si prin
iertarea pãcatelor si se bucurã în aceastã
libertate pe care i-a dãruit-o Hristos; si, cunoscând cã
este un dar de la Dumnezeu, este recunoscãtor si ne se trufeste.
Este curat prin sângele lui Hristos si nu prin izbânda sa
personalã; astfel se bucurã, multumeste, nu se mândreste,
ba chiar îi vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin
sângele lui Hristos.
Pãrintele ne aratã drumul care limita rãul (pãcatul)
si foarte rãul (mândria virtutii) si conducea la binele cel
mai înalt, adicã la smerenia virtutii. De acea încerca
sã protejeze curãtia smereniei de primejdiile mãsluirii
ei. Îmi vorbea: Sã fim smeriti, însã sã
nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcanã
a diavolului, care aduce cu sine deznãdejdea si delãsarea,
în vreme ce adevãrata smerenie aduce cu sine nãdejdea
si lucrarea poruncilor lui Hristos. Pãrintele, prin învãtãtura
sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, îsi pãstorea
oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El însusi trãia
smerenia, crezând despre sine cã nu este nimic, în
vreme ce asa cum spunea Dumnezeu este Totul, si cã,
ceea ce vedeam noi cã are el (Pãrintele), nu era al sãu,
ci dar de la Dumnezeu.
Falsa
smerenie
Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia:
angelismul.
Ispita de a te lãsa osândit de muncile vesnice si de a merge
în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât
sã tânjesti a sãvârsi jertfa care constã
în a te lipsi de El, ispita aceasta logicã a descris-o Papini
într-una dintre nuvelele lui.
Târcoale le-a dat ea si jansenistilor, care zice-se cã le
recomandau monarhilor de la Port-Royal sã nu se împãrtãseascã
vreme îndelungatã pentru a suferi subtil si aprig stând
departe de Hristos.
Dar ispita falsei smerenii - a ne abþine de la fapte bune si bucurii
legitime - este la urma urmei tot una cu pãcatul lui Iuda. Si Iuda
s-a resemnat, afundându-se în rãu.
Din smerenie sã credem, sã ne resemnãm a fi miseii
ce suntem.
Explicatia rationamentului care pornind de la modestie si umilintã
ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care
a definit nebunia drept forma supremã a logicei.
Desigur, rationamentul eroului papinian: îl iubim pe Hristos - Hristos
ne cere sã ne jertfim pentru El - care jertfã este mai mare
decât a renunta pe veci la El? - sã comitem, asadar, care
sã ne deschidã cu sigurantã portile iadului, este
cât se poate de logic. Atât doar cã nu este decât
logic, prin urmare dement.
Ca însusire principalã a omului, cãlugãrii
ortodocsi nu socotesc nici bunãtatea nici inteligenta, nici dragostea,
credinta, rãbdarea, evlavia ori sfintenia, ci dreapta socotintã,
care este o virtute foarte complexã si greu de exprimat în
cuvinte. (Are o formulã tot atât de vasta ca polimerii de
bazã.) În dreapta socotintã intrã precis, tainic
drãmuite, si bunul simt si întelepciune si cumintenia si
vointa adãugite celor de mai sus. Nici una din virtuti nu e absolutã
- nici chiar adevãrul -, dar iscusita cumpãnire a multora
ne poate ajuta sã ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de
usor) ci si de savante boroboate si sofisticate erori.
Erezia falsei smerenii calcã peste îndemnul de a cucerii
cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambitia, depãsirea.
Ni se cere, adicã, dragostea concretã, care este tot una
cu a dori prezenta mirelui, vointa de a fi alãturi de El. Partea
Mariei, partea cea bunã. Noi nici nu trebuie sã urmãrim
sã fim undeva anume - rai, Tabor, Golgota, Cana - ci numai sã
fim alãturi de Hristos care este, El, adevãrul, calea, viata.
Erezia falsei smerenii se opune si textului fundamental din Apocalipsã
3,20 unde Mântuitorul fãgãduieste celui ce ascultã
de poruncile Lui cã va veni la el si va cina cu el. Hristos vrea
sã fie împreunã cu noi, ne cere rãstignirea
trupului ca sã putem fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepãrta
iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare
aseptice ale demnitãtii silogistice.
În tot acest desert (ori labirint?) numai dreapta socotintã
ne poate ajuta, pentru cã e simplã.
Back
to Top
Dictionar
liturgic
Triodul
În
calendarul crestin-ortodox gãsim pentru ziua de astãzi
20 februarie mentiunea: începutul Triodului.
Dar, ce este Triodul? Etimologic, cuvântul provine din grecescul
triodion, care se traduce prin trei ode. Practic, în
viata liturgicã, Triodul are douã sensuri:
a) Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic.
Numitã si perioada prepascalã, Triodul precede perioada
Penticostarului (opt sãptãmâni de la Pasti) si urmeazã
perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului tine de la Duminica
Vamesului si a Fariseului (astãzi) si pânã în
Sâmbãta Mare (înainte de Pasti), în total 10
sãptãmâni care ne pregãtesc si ne provoacã
la o sincerã cercetare de sine si la un serios demers al întregii
noastre fiinte pentru întâlnirea si vietuirea cu si în
Hristos cel rãstignit si înviat.
b) Triodul este si cartea de cult care cuprinde cântãrile,
citirile si regulile tipiconale din perioada liturgicã a Triodului
[punctul a)]. Denumirea cãrtii provine de la numãrul odelor
(cântãrilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre
deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) si Minei (carte
ce cuprinde slujbele sfintilor dintr-o lunã) în Triod acestea
nu sunt formate din nouã ode ci de regulã numai din trei.
Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost fãcutã
de Sfântul Teodor Studitul ( 826) si de fratele acestuia,
Iosif ( 830).
Pr.
Sabin Vodã
Back
to Top
Casa
crestinului - Candela
În
coltisorul de rugãciune trebuie sã avem neapãrat
o candelã. Se va folosi candela cu ulei si fitil. Nu este potrivit
sã se foloseascã beculete, pentru cã adevãrata
candelã, ca si lumânarea, trebuie sã foloseascã
spre ardere ulei curat sau cearã curatã. Beculetul este
de frumusete. Candela nu este pentru frumusete, ci pentru lucrare. Candela
este lumina de veghe, de priveghere, pe care ar trebui sã o tinem
tot timpul aprinsã în casã. Vã amintiti pilda
fecioarelor din Evanghelie, care asteptau pe Mântuitorul cu candelele
aprinse. Cele care nu au avut suficient undelemn pentru a arde continuu
candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuã
a candelei este rãspunsul crestinului la îndemnul Mântuitorului:
Privegheati cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine
Fiul Omului. (Matei 25, 13). Cum spuneam, crestinul aprinde lumânarea
sau candela ori de câte ori vine în fata lui Dumnezeu, ori
de câte ori, în vreun fel anume, merge sã se întâlneascã
cu Dumnezeu. Candela aprinsã este semn al nãdejdii pe care
noi ne-o punem în Dumnezeu ca El sã fie ocrotitor al casei
noastre. Cine nu poate pãstra candela mereu aprinsã, este
bine sã o aprindã seara, sau ori de câte ori se roagã.
De asemenea ardem candela în zilele de sãrbãtoare,
începând cu seara din ajunul zilei respective.
Bãtrânii, mai ales, tin candelele aprinse pentru ca nu cumva
sã le vinã ceasul sfârsitului pe neasteptate si sã
moarã fãrã luminã, sã meargã
la Hristos fãrã luminã. Lumina este semn al alegerii
noastre pentru Dumnezeu, si pentru Împãrãtia luminii.
Alegem lumina, pentru cã lumina este semnul cã vrem sã
ajungem la Dumnezeu.
Existã candele la magazinele de obiecte bisericesti, la biserici
si la mãnãstiri. O candelã este compusã dintr-un
suport, de obicei metalic, în care se aseazã un pahar special
de candelã si o plutã specialã sau un alt suport,
cu fitil de suport sau vatã. La caz de nevoie, se poate improviza
o candelã foarte usor într-un pahar sau orice alt vas mic.
Este bine totusi, sã ne îngrijim de o candelã frumoasã,
care sã fie si podoabã de pret în casa noastrã.
Se mai obisnuieste o candelã în bucãtãrie,
acolo unde gospodina îsi petrece foarte mult timp si chiar familia
întreagã. Este foarte frumoasã si dragã aceastã
însotire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne pãstreazã
sau ne duce gândul la Dumnezeu si ne aduce aminte de rugãciune.
Back
to Top
Din
cuvintele Pãrintilor
Zis-a avva Antonie: Am vãzut toate cursele vrãjmasului
întinse pe pãmânt si suspinând am zis: «Oare
cine poate sã le treacã pe acestea?». Si am auzit
glas zicându-mi: «Smerenia!». (Antonie 9)
A zis avva Ioan: Cine a vândut pe Iosif? Si a rãspuns
un frate, zicând: Fratii lui. I-a zis lui bãtrânul:
Nu, ci smerenia lui l-a vândut. Cã putea sã
zicã, cã frate al lor este si sã rãspundã
împotrivã; ci tãcând, pentru smerenie, s-a vândut
pe sine si smerenia l- a pus ocârmuitor peste Egipt.
(Ioan Colov 20)
Zis-a
avva loan: Poarta cerului este smerenia. Si pãrintii nostri,
prin multe ocãri bucurându-se au intrat în cetatea
lui Dumnezeu. (Ioan Colov 40)
Un
frate l-a întrebat pe avva Tithoe, zicând: Care este
calea care duce la smerenie? Zis-a bãtrânul: Calea
smereniei aceasta este: înfrânarea si rugãciunea si
a te avea pe tine dedesubtul a toatã zidirea. (Tithoe
7)
Trecând
odatã de la luncã la chilia sa, avva Macarie ducea smicele
de finic, si iatã l-a întâmpinat pe el diavolul pe
cale cu secerea si vrând sã-l loveascã n-a putut.
Si i-a zis lui: Multã silã am de la tine, Macarie,
cãci nu pot asupra ta. Iatã orice faci si eu fac. Tu postesti,
dar eu nicidecum nu mãnânc. Priveghezi, dar eu nicidecum
nu dorm. Numai una este cu care mã biruiesti. I-a zis lui
avva Macarie: Care este? Iar el zis: Smerenia ta si
pentru aceasta nu pot asupra ta. (Macarie 11)
Back
to Top
Sinaxar
- 18 februarie, Sf. Leon cel Mare,
Episcopul Romei
În
timpul în care Biserica Occidentalã era în comuniune
cu Biserica indivizibilã, Papa Romei, în acelasi timp episcop
al capitalei imperiului si patriarh al Apusului, bucurându-se de
prestigiu în comunitatea ecleziasticã, era considerat de
toti crestinii apãrãtorul prin excelenþã al
traditiei apostolice, servind ca arbitru în materie de dogmã.
Ocupând scaunul Romei într-o epocã criticã a
istoriei, epocã ce trãia prãbusirea imperiului roman,
(iar Biserica era amenintatã din toate pãrtile de eretici),
Sf. Leon a stiut sã proclame doctrina Adevãrului luând
totul în grija sa pentru a pãstra unitatea Sfintei Biserici,
fapt pentru care este venerat, atât în Occident cât
si în Orient, sub apelativul Leon cel Mare.
Intrat de tânãr în rândul clerului primind diverse
demnitãti, fapt care-i permite sã ia parte la toate problemele
ecleziastice si la controversele dogmatice ale timpului.
Dupã moartea Papei Celestin a fost în unanimitate ales sã-i
succeadã (440). Îmbinând în mod admirabil rigoarea
si compasiunea, dotat cu o foarte finã perspicacitate, dejoacã
masinatiile eretice manitreiste, dã preotilor exemplul "bunului
pãstor" prin viata sa crestineascã, prin grija pe care
o avea în organizarea serviciului religios si prin predici de o
sobrã elocventã.
În afara operei pastorale, mai ales în domeniul dogmaticii
Sf. Leon a meritat elogiul bisericii. A luat atitudine împotriva
falsului sinod de la Efes, trimitând Sf. Flavian o scrisoare prin
care restabileste adevãrata credintã în ceea ce priveste
persoana Mântuitorului:
"Atitudinea celor douã naturi (divinã si umanã)
rãmân întregi, dar reunite într-o singurã
Persoanã mãretul legat de umilintã, puterea de slãbiciune,
nemurirea de moarte
Aceeasi Persoanã este deci în acelasi
timp Dumnezeu adevãrat si om adevãrat
"
Aceastã scrisoare a fost scrisã de Sf. Leon inspirat de
Duhul Sfânt, dupã numeroase zile petrecute în post
si rugãciune, iar dupã ce a scris-o Sfântul a asezat-o
pe piatra de mormânt a Sf. Ap. Petru pentru a o corecta de greselile
ce ar fi putut sã se strecoare din slãbiciune omeneascã.
Dupã 40 de zile Sf. Apostol i se aratã lui Leon când
acesta se ruga spunându-i: "am citit si am corectat".
Scrisoarea a fost trimisã la Sinodul din Efes unde a fost respinsã
de eretici. În 451, la Sinodul ecumenic din Calcedonia a fost cititã
însã cu mult respect, iar piosul împãrat Marcian
si Sf. Pulheria au exclamat cu o singurã vece: "Este credinta
Apostolilor, este credinta Pãrintilor. Petru a vorbit prin gura
lui Leon!"
Toatã viata sa a consacrat-o operei pastorale, corectând
abuzurile care se strecuraserã în practica ecleziasticã
si sustinând cu fermitate credinta de la Calcedonia, amenintatã
de monofiziti, în special de biserica din Alexandria.
La sfârsit, în 461, si-a încredintat sufletul în
mâinile lui Dumnezeu, dupã o pãstorire de 21 de ani.
Back
to Top
Copyright
© 2002, Biserica
Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia
This
file may be copied on the condition to specify the copyright notice.
|