Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Apostolul - I Corinteni 6

12. Toate îmi sunt îngãduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngãduite, dar nu mã voi lãsa biruit de ceva.
13. Bucatele sunt pentru pântece si pântecele pentru bucate si Dumnezeu va nimici si pe unul si pe celelalte. Trupul însã nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup.
14. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia si pe noi prin puterea Sa.
15. Au nu stiti cã trupurile voastre sunt mãdularele lui Hristos? Luând deci mãdularele lui Hristos le voi face mãdularele unei desfrânate? Nicidecum!
16. Sau nu stiti cã cel ce se alipeste de desfrânate este un singur trup cu ea? "Cãci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup".
17. Iar cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El.
18. Fugiti de desfrânare! Orice pãcat pe care-l va sãvârsi omul este în afarã de trup. Cine se dedã însã desfrânãrii pãcãtuieste în însusi trupul sãu.
19. Sau nu stiti cã trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si cã voi nu sunteti ai vostri?
20. Cãci ati fost cumpãrati cu pret! Slãviti, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Evanghelia - Luca 15

11. Si a zis: Un om avea doi fii.
12. Si a zis cel mai tânãr dintre ei tatãlui sãu: Tatã, dã-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a împãrtit averea.
13. Si nu dupã multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânãr s-a dus într-o tarã depãrtatã si acolo si-a risipit averea, trãind în desfrânãri.
14. Si dupã ce a cheltuit totul, s-a fãcut foamete mare în tara aceea, Si el a început sã ducã lipsã.
15. Si ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tãri, Si acesta l-a trimis la tarinile sale sã pãzeascã porcii.
16. Si dorea sã-si sature pântecele din roscovele pe care le mâncau porcii, însã nimeni nu-i dãdea.
17. Dar, venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatãlui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame!
18. Sculându-mã, mã voi duce la tatãl meu si-i voi spune: Tatã, am gresit la cer si înaintea ta;
19. Nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi.
20. Si, sculându-se, a venit la tatãl sãu. Si încã departe fiind el, l-a vãzut tatãl sãu si i s-a fãcut milã si, alergând, a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat.
21. Si i-a zis fiul: Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu.
22. S a zis tatãl cãtre slugile sale: Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati si dati inel în mâna lui si încãltãminte în picioarele lui;
23. Si aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si, mâncând, sã ne veselim;
24. Cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat. Si au început sã se veseleascã.
25. Iar fiul cel mare era la tarinã. Si când a venit si s-a apropiat de casã, a auzit cântece si jocuri.
26. Si, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnã acestea.
27. Iar ea i-a rãspuns: Fratele tãu a venit, si tatãl tãu a înjunghiat vitelul cel îngrãsat, pentru cã l-a primit sãnãtos.
28. Si el s-a mâniat si nu voia sã intre; dar tatãl lui, iesind, îl ruga.
29. Însã el, rãspunzând, a zis tatãlui sãu: Iatã, atâtia ani îti slujesc si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat un ied, ca sã mã veselesc cu prietenii mei.
30. Dar când a venit acest fiu al tãu, care ti-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat.
31. Tatãl însã i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu acesta mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat.

Back to Top

Întoarcerea din exil

Pãrintele Alexander Schmemann

Împreunã cu imnele cântate în aceastã zi, parabola Fiului risipitor ne dezvãluie timpul pocãintei ca fiind întoarcerea omului din exil.

O tarã îndepãrtatã!

Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o tarã îndepãrtatã, cheltuind toti banii pe care îi avea. O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropriem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Dorinta adâncã de reîntoarcere

Pocãinta este adesea identificatã cu o însiruire rece si “obiectivã” a pãcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãtie în fata unei acuzatii juridice. Spovedanie si dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu. Este usor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit si cã mi-am pierdut frumusetea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viatã, de adevãrata mea casã, si cã ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fãrã sperantã în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocãinta, dorinta adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãtii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.
Gresit-am... Primeste-mã...
Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste îmi amintesc si eu: “de la pãrinteascã slavã a Ta depãrtându-mã neîntelepteste”, spune Condacul acestei zile, “întru rãutãti am risipit bogãtia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!”.
Si atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mã ca pe unul din slujitorii Tãi”.

Back to Top

Întoarcerea care te elibereazã

Arhimandritul Vasilios, Igumenul Mãnãstirii Ivirului (Muntele Athos)

Fiul mai tânãr gândea sã cearã sã rãmânã în casa tatãlui “ca unul din argatii sãi”. Dacã i s-ar fi acordat aceasta, pentru el ar fi fost ca un rai mare. Însã Dumnezeu Tatãl îl face personajul central si prilejul unei mari prãznuiri. Iar acest fapt îl uimeste si îl aprinde. Dumnezeu condamnã prin multimea iubirii Sale. Si te simti nevrednic de aceasta. Te retragi în pozitia slugii care îti este de ajuns, care te multumeste. Nu-L multumeste însã pe Dumnezeu, Care iubeste atâta, iartã atâta, te zdrobeste, te striveste cu iubirea Sa nemãsuratã. Si plângi de bucurie la minunea aceasta. Si plânsul aratã înmultirea veseliei.
De aceea sfintii, copiii lui Dumnezeu, se numesc pe ei însãsi robi ai lui Hristos. Si simt cã acest lucru depãseste vrednicia lor si îi umple de cinste. De altfel, faptul de a deveni copii dupã har si personaje centrale ale prãznuirii unde se jertfeste vitelul cel îngrãsat, depãseste asteptãrile omenesti; e dictat si se realizeazã numai de iubirea necuprinsã si nemãrginitã a lui Dumnezeu Tatãl.
Fiul cel mai tânãr se sterge, se desfiinteazã pe sine însusi si se preamãreste. Nu priveste omeneste slava care va urma. Rãmâne numai la stergerea si desfiintarea de sine. Îi ajunge sã fie în casa Tatãlui. “Am ales sã locuiesc în casa Domnului decât sã locuiesc în corturile pãcãtosilor”. Nu cautã daruri si de aceea i se dau toate.
Când ceri vreun lucru mic, “un ied”, nu primesti niciodatã. Când nu ceri ceva – nici mãcar sã fi slugã atunci primesti totul.
Fiindcã pocãinta sa este adevãratã, este «aruncat» în rai; i se dã o bucurie ce sporeste neîncetat. Si Tatãl stie aceasta. De aceea jertfeste vitelul cel îngrãsat. Îl îmbracã cu bucurie peste bucurie. Pe fiul cel vrednic al Tatãlui îl îmbracã cu vesmântul cel dintâi. Acest lucru se face de la sine, în mod spontan. Asa cum din mormântul pãmântului întunecat sãmânta care moare înainteazã în chip natural si ajunge la înflorire – “pãmântul aduce roade de la sine” – tot astfel din inima înfrântã a celui nenorocit, a fiului pierdut, rãsar darurile prea luminoase si îl îmbracã. Îl învesmânteazã lumina ca si cu o hainã: vesmântul cel dintâi si neatins.
De altfel, dacã nu ar fi aceastã zdrobire de inimã ce dizolvã toate, nu ar fi putut suporta nici cele mai mici daruri, acestea i-ar fi fãcut rãu. Si el însusi ar fi pierdut unica bucurie, prãznuirea iubirii; cum a fãcut fiul cel mai mare.
“Si bucuria voastrã nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Nimeni nu poate sã ia aceasta bucurie, sã o suprime, sã o îndepãrteze, fiindcã ea izvorãste din sinea sa, e Hristos Care trãieste înãuntrul sãu. Nu mai trãieste el însusi.

Back to Top

CATEHISM : Chipul lui Dumnezeu – creat, cãzut si restaurat (I)

“La început Dumnezeu a fãcut cerul si pãmântul. Si pãmântul era netocmit si gol (tohu bohu, în ebraicã). Întunericul era deasupra adâncului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 1-2).
Cu aceste cuvinte începe prima carte a Bibliei, Facerea, a cãrei origine se aflã în învãtãtura lui Moise, care, cu puternica lui personalitate, dominã întreaga istorie a poporului evreu.
De remarcat faptul cã în acest verset nu se spune cum a fost creatã lumea. Poporul evreu a avut întotdeauna sentimentul distantei imense care desparte pe Creator de creaturã.
Abia într-un text din A doua Carte a Macabeilor, scris mult mai târziu, în care se descrie lupta Israelului contra tiranilor greci – succesori ai lui Alexandru Macedon –, se gãseste formulatã creatia lumii din nimic: creatio ex nihilo.
Sapte frati fuseserã arestati de regele Antioh si condamnati la moarte unul dupã altul, iar mama lor îi îmbãrbãta si îi încuraja. Când a venit rândul ultimului, ea i-a spus: “Rogu-te, fiule, ca la cer si la pãmânt cãutând si vãzând toate câte sunt într-însele, sã cunosti cã din ce n-au fost le-a fãcut pe ele Dumnezeu si pe neamul omenesc asisderea l-a fãcut” (II Macabei 7, 28).
Aceasta ne aminteste o frazã pe care, în timpul Sfintei Liturghii, o spune preotul în marea rugãciune euharisticã: “Din nefiintã în fiintã ne-ai adus pe noi si pe cei cãzuti iar i-ai ridicat; Si nu te-ai depãrtat, toate fãcându-le, pânã ce ne-ai suit la cer, si ne-ai dãruit împãrãtia ce va sã fie...”.
Fiul: Atunci, la început de tot, ce era?
Pãrintele: Nimic, dar exista Dumnezeu; totul a fost fãcut de El; numai El nu a fost fãcut, cãci El este Acela care toate le-a fãcut (Ioan 1, 3).
Fiul: Aceasta este filosofie?
Pãrintele: Nu, nici un filosof al antichitãtii nu se gândise la aceasta. Grecii, ce-i drept, vor avea ideea unui mestesugar suprem pe care îl vor numi “demiurg”, care a fãcut sã aparã ordinea (cosmos) pe care o descoperim în naturã, din haosul primitiv, dar acest mestesugar ar fi fãcut ordine într-o materie care exista deja.
Fiul: Si Biblia ce ne spune?
Pãrintele: Ceea ce ne spune ea, omul n-ar fi putut descoperi singur. Dumnezeu Însusi este Cel care ni le-a descoperit, ni le-a revelat. Biblia ne spune cã numai cu puterea cuvântului Sãu creator Dumnezeu le-a dat lucrurilor existenta, fiinta. Dumnezeu a zis: “Sã fie luminã!” Si a fost luminã. Este de ajuns sã spunã pentru ca lucrurile sã fie. Cuvântul Sãu este Cel care le constituie fiinta.
Fiul: De ce “Cuvântul” se scrie cu literã mare?
Pãrintele: Deoarece “Cuvântul”, adicã Logos, este termenul folosit de Sfântul Ioan Evanghelistul pentru a-L desemna pe Fiul Unic al lui Dumnezeu (Ioan 1, 1).
Fiul: Dumnezeu a zis si lucrurile s-au fãcut. Dar lucrurile se schimbã. Plantele si animalele evolueazã. Dumnezeu este Cel care face evolutia?
Pãrintele: Duhul lui Dumnezeu este Cel care dã viatã lumii. Duh în greceste se spune pneuma; acesta este cuvântul folosit în Noul Testament pentru a-L desemna pe Duhul Sfânt. Biblia ne spune: “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. În altã carte a Bibliei, Deuteronom (32, 11), se spune: “Întocmai ca vulturul care îndeamnã la zbor puii sãi” pe care i-a clocit si îi creste, Duhul lui Dumnezeu dã viatã si face sã evolueze fiintele.
Fiul: De unde se stie cã Dumnezeu a creat totul? Nimeni nu L-a vãzut lucrând.
Pãrintele: A descoperi cã cineva a fãcut totul din nimic, din vid, din neant este punctul de plecare al credintei în Dumnezeu. E începutul a ceea ce se cheamã Credintã. Pentru aceasta în Epistola cãtre Evrei, Sfântul Apostol Pavel ne învatã: “Prin credintã pricepem cã s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au fãcut din nimic cele ce se vãd” (11, 3). Pentru a ne învãta acest adevãr, Biblia ne redã o descriere accesibilã oamenilor din toate timpurile, savanti, poeti, bãtrâni, adulti sau copii (vezi referatul biblic din Facere 1, 1-31; 2, 1-3).
Mãret poem, prin el Dumnezeu îi face pe toti oamenii, din toate timpurile, sã înteleagã cã El este Acela care a fãcut si care “toate cu întelepciune le-a fãcut”! (Psalm 103, 25).
Fiul: Asadar Biblia spune cã soarele a fost creat în ziua a patra. Or mai înainte textul spune: “Si a fost searã si a fost dimineatã: ziua întâi”. Cum putea fi o primã zi cu searã si dimineatã, dacã soarele încã nu exista?
Pãrintele: Aceastã întrebare iar fi putut veni în gând, tot atât de bine, si autorului nostru. E asadar evident cã zilele de care vorbeste, nu sunt cele ce se mãsoarã dupã rãsãritul si apusul soarelui; ele nu dureazã 24 de ore cât este rotatia pãmântului în jurul axei lui. Este vorba de zile ale lui Dumnezeu si nu de zile ale oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Petru ne va spune: “O singurã zi, înaintea Domnului este ca o mie de ani si o mie de ani ca o singurã zi” (II Petru 3, 8).
Fiul: Timpul lui Dumnezeu si timpul oamenilor nu este acelasi?
Pãrintele: Evident, nu. Dumnezeu nu trãieste în timp, fiindcã El este Cel care a fãcut timpul, la fel cum a fãcut si spatiul. Dumnezeu existã “înaintea tuturor veacurilor” si dincolo de toate spatiile. Iatã de ce nu se pot compara descoperirile stiintei cu revelatiile Bibliei, cum au încercat sã facã uneori anumite spirite simpliste, închipuindu-si cã autorul Facerii voise sã scrie un tratat de geologie sau de paleontologie.
Fiul: Cine spune adevãrul: stiinta sau Biblia?
Pãrintele: Adevãrul revelat de Biblie nu este de aceeasi categorie cu adevãrurile fragmentare si relative pe care le studiazã stiinta si care se referã la lumea aparentelor, la lumea fenomenelor trecãtoare mãsurabile în minute, metri si care se desfãsoarã în timpul si spatiul uman. Revelatia biblicã urcã dincolo de spatiu si de timp, pânã la Dumnezeu care a creat timpul si spatiul si tot ce descoperã stiinta creatã de inteligenta umanã.
Fiul: Atunci, care este adevãrul pe care-l descoperim în descrierea biblicã a creatiei?
Pãrintele: Omul credincios, dupã ce a studiat Biblia, vede lumea cu un ochi nou. El descoperã în ea cu admiraþie frumusetile creatiei, strãlucirea operei Creatorului, ca fiind totusi o palidã imagine a frumusetii de neînchipuit a Creatorului. Si atunci, la “apusul soarelui”, “vãzând lumina cea de searã”, el cântã împreunã cu întreaga Bisericã la ceasul Vecerniei psalmul 103.

Back to Top

Sinaxar † 29 februarie- Sfântul Ioan Casian

Întemeietor al monahismului în Apus si punte de legãtura între monahismul rãsãritean si cel apusean, Sfântul Ioan Casian, prin viata si scrierile sale, reprezintã cea mai bunã sintezã a evlaviei vechiului monahism rãsãritean.
Originar din Dobrogea, Casian s-a nãscut în jurul anului 360 si încã din fragedã vârstã s-a fãcut cãlugãr la o mãnãstire din Betleem. De acolo s-a îndreptat împreunã cu prietenul sãu Gherman spre Egipt, patria marilor pustnici. De la cãlugãri ca avvii Moise, Isaac sau Pafnutie învatã cã scopul unic al cãlugãrului este sã fie fãrã încetare în relatie cu Dumnezeu în rugãciune continuã. La capãtul vietii acesteia este viata vesnicã, unirea cu Dumnezeu, pe care o putem câstiga încã de aici. Cu multã stãruintã, el aratã cã sãrãcia, postul, privegherea sunt numai mijloace pentru dobândirea desãvârsirii, iar nu scop în sine. Trupul se mortificã prin acestea nu pentru mortificare ci pentru a-l face o unealtã ascultãtoare a duhului. Sfântul Casian este învãtat sã lupte de acesti mari cãlugãri împotriva unor patimi, la fel de actuale si astãzi. Împotriva trândãviei si a plictiselii trebuie sã lupte prin rãbdare, rugãciune si lucrul mâinilor.
Pe la anul 400 pe cei doi prieteni îi gãsim la Constantinopol în jurul marilor personalitãti duhovnicesti, ca Sfântul Ioan Gurã de Aur, care îi si hirotoneste: pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. De la Constantinopol Casian se duce la Roma, apoi la Marsilia, în Franta, unde fondeazã o mãnãstire pentru bãrbati (mãnãstirea Sfântul Victor) si alta pentru femei. Ascet încercat, plin de discernãmânt pastoral, Casian va adopta si pentru cãlugãrii din Franta traditia si învãtãtura marilor cãlugãri din Egipt.
Se stinge din viatã în jurul anului 435 la mãnãstirea Sfântul Victor, fiind considerat încã din timpul vietii un mare sfânt.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top