Back

Anul I, nr. 19, Motto:“Sosit-a vremea, începutul luptelor celor duhovnicesti, biruinta cea împotriva dracilor, înfrânarea cea într-armatã, podoaba îngerilor, îndrãzneala cea cãtre Dumnezeu…”

Apostolul - Evrei 11

24. Prin credintã, Moise, când s-a fãcut mare, n-a vrut sã fie numit fiul fiicei lui Faraon,
25. Ci a ales mai bine sã pãtimeascã cu poporul lui Dumnezeu, decât sã aibã dulceata cea trecãtoare a pãcatului,
26. Socotind cã batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogãtie decât comorile Egiptului, fiindcã se uita la rãsplãtire.
32 Si ce voi mai zice? Cãci timpul nu-mi va ajunge, ca sã vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel si de prooroci,
33. Care prin credintã, au biruit împãrãtii, au fãcut dreptate, au dobândit fãgãduintele, au astupat gurile leilor,
34. Au stins puterea focului, au scãpat de ascutisul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au fãcut tari în rãzboi, au întors taberele vrãjmasilor pe fugã;
35. Unele femei si-au luat pe mortii lor înviati. Iar altii au fost chinuiti, neprimind izbãvirea, ca sã dobândeascã mai bunã înviere;
36. Altii au suferit batjocurã si bici, ba chiar lanturi si închisoare;
37. Au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost tãiati cu fierãstrãul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit în piei de oaie si în piei de caprã, lipsiti, strâmtorati, rãu primiti.
38. Ei, de care lumea nu era vrednicã, au rãtãcit în pustii, si în munti, si în pesteri, si în crãpãturile pãmântului.
39. Si toti acestia, mãrturisiti fiind prin credintã, n-au primit fãgãduinta,
40. Pentru cã Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei sã nu ia fãrã noi desãvârsirea.

Evanghelia - Ioan 1

43. A doua zi voia sã plece în Galileea si a gãsit pe Filip. Si i-a zis Iisus: Urmeazã-Mi.
44. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei si a lui Petru.
45. Filip a gãsit pe Natanael si i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege si proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
46. Si i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino si vezi.
47. Iisus a vãzut pe Natanael venind cãtre El si a zis despre el: Iatã, cu adevãrat, israelit în care nu este viclesug.
48. Natanael I-a zis: De unde mã cunosti? A rãspuns Iisus si i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am vãzut când erai sub smochin.
49. Rãspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti regele lui Israel.
50. Rãspuns-a Iisus si i-a zis: Pentru cã ti-am spus cã te-am vãzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.
51. Si i-a zis: Adevãrat, adevãrat zic vouã, de acum veti vedea cerul deschizându-se si pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se si coborându-se peste Fiul Omului.

Back to Top

Duminica Ortodoxiei

Pãrintele Petroniu Schitul Prodromu

Prima Duminicã a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei adicã sãrbãtoarea biruintei dreptei credinte (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor si rãtãcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri, si îndeosebi sãrbãtoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a fãcut la ultimul sinod ecumenic, dupã multi ani de luptã sângeroasã împotriva dreptei credinte.
Biruinta dreptei credinte este o împlinire fireascã a fãgãduintei Mântuitorului cã nici portile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Bisericã. Toate persecutiile pãgâne si nedreptãtile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei, s-au sfãrâmat si spulberat ca valurile mãrii de stânca cea neclintitã care este Hristos.
Pentru obstea crestinã, care se nevoieste duhovniceste în vremea postului, biruinta dreptei credinte este o puternicã îmbãrbãtare ca sã nu slãbeascã, ci sã ducã lupta cu multã dârzenie, stiind cã “cu noi este Dumnezeu” si nimeni împotriva noastrã.
Prãznuirea este însã si mai luminoasã, prin însemnãtatea pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viata noastrã cea crestineascã.

Icoana înfãtiseazã fata slãvitã si vesnicã a omului îndumnezeit

Dupã cum teologisesc marii Pãrinti ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca sã facã pe om dumnezeu: “Cu totul era între cei de jos, si dintre cei de sus nicicum nu s-a despãrtit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca sã se facã fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Fãcându-Se vãzut si pipãit, Mântuitorul poate fi si înfãtisat în icoanã, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de pãcat al omului, ci trupul sfânt, îndumnezeit si nestricãcios, al vietii celei de dupã învierea cea de obste, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfintii, prin credintã tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevointã si rãbdare s-au ridicat, încã din aceastã viatã, pe cât este cu putintã, la asemãnarea cu Hristos, lãsându-ne spre pildã icoana luminoasã a omului îndumnezeit. Icoana pictatã tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfãtiseazã deci, nu fata cea obisnuitã a omului, stricãcioasã si muritoare, ci fata cea slãvitã si vesnicã; nu trupul cel pãmântesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de dupã înviere. Ea este înfãtisarea omului celui duhovnicesc, sfintenia vãzutã cu ochii trupesti. Si fiindcã sfintii, în viata lor pãmânteascã erau plini de Duhul Sfânt, harul se odihneste si peste icoana lor, asa cum e odihneste si în sfintele lor moaste. Astfel, icoana este o prezentã a lui Dumnezeu, “Care este minunat întru sfintii Sãi”, dupã fãgãduinta Sa cã este cu noi în toate zilele si pe care o simtim prin auzirea cuvântului fãgãduintei, o gustãm în Sfânta Euharistie si o venerãm în icoanã.

Cinstirea icoanei trece la sfântul reprezentat în ea.

La acatistul Maicii Domnului auzim: “Bucurã-te raza Luminii celei neapuse; bucurã-te raza zilei celei de tainã”. Ca o razã de luminã din altã lume, icoana este o deschizãturã în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochii trupesti. De aceea, când ne uitãm la icoanã ochii nu se opresc la materia din care este fãcutã – lemnul si culoarea – ci mintea trece dincolo de ea si se înaltã la o cunoastere de tainã a celor nevãzute, iar cinstirea adusã icoanei trece la sfântul înfãtisat pe ea si prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinteniei.

Icoana este un model pentru noi.

Icoana are o mare însemnãtate pentru mântuirea noastrã. Ea este un model pentru noi, ne aratã ceea ce trebuie sã fim si noi, sfintenia pe care trebuie s-o realizãm în viata noastrã, cu ajutorul harului Sfântului Duh. Si nu numai model, ci si un povãtuitor duhovnicesc în viata crestinã si îndeosebi în viata cea de rugãciune; cãci sfintii din icoanã, cu toate simtirile trupesti surde si mute fatã de lumea din afarã, sunt întruchipãri ale rugãciunii si icoana însãsi este o rugãciune. Apoi, harul care sãlãsluieste în icoanã nu este nelucrãtor; el se împãrtãseste si credinciosilor care se închinã la ele, tãmãduieste neputintele sufletesti si trupesti si este acoperãmânt puternic împotriva bântuielilor vrãjmase.

Icoana – ajutor în lupta duhovniceascã

În sãptãmâna întâi din post si noi ne-am luptat cu puterile vrãjmase, ne-am curãtit sufletul si trupul prin pocãintã, osteneli, rugãciuni si lacrimi si prin împãrtãsirea cu Dumnezeiestile Taine, ca sã reînnoim în noi icoana omului celui duhovnicesc. În ce mãsurã am reusit sã facem acest lucru?
Prãznuirea sfintelor icoane ne pune în fatã modelul împlinit deja de sfinti, ca sã putem face asemãnarea între ceea ce suntem si ceea ce trebuie sã fim. Vãzând însã asemãnarea noastrã cu modelul, suntem plecati spre smerenie si îmbolditi sã tindem spre el, ca sã ne înmultim ostenelile si sã ne curãtim mai cu dinadinsul în postul ce urmeazã si pânã la sfârsitul vietii; “sã dãm sânge si sã luãm duh”, cum spun Sfintii Pãrinti, ca sã ne învrednicim de viata cea fericitã a sfintilor.
Spre aceasta avem si ajutoare: harul dumnezeiesc, rugãciunile sfintilor si sfintele icoane. Prin cinstirea si sãrutarea lor cu evlavie, ne împãrãsim si noi de harul sfântului înfãtisat în icoanã si cãpãtãm putere si întãrire în lupta ce trebuie dusã mai departe.

Icoana autenticã si tabloul religios

Interesul pe care îl aratã asa de mult lumea de azi pentru icoanele bizantine vechi are un adânc înteles. Omul are nevoie de pilde vii de sfintenie si ele sunt tot mai rare. Pe de altã parte, pictorii au pierdut mestesugul adevãratelor icoane si picteazã oameni pãmântesti si nu sfinti, nu oameni împliniti dupã asemãnarea lui Dumnezeu. Aceste asa-zise icoane însã nu potolesc setea sufletului, asa cum o apã pictatã nu potoleste setea cea trupeascã.
De aici interesul pentru adevãratele icoane, icoanele bizantine, rod al evlaviei si credintei celor ce le-au zugrãvit si al celor ce s-au sfintit si înduhovnicit cu ajutorul lor.

Back to Top

Liturghia Darurilor mai înainte sfintite

Interviu cu Pãrintele Teofil Pãrãian

Pãrinte Teofil, în perioada Postului Mare se sãvârseste, în timpul sãptãmânii, Liturghia Darurilor mai înainte sfintite. Dupã cum îi spune si numele, Darurile sunt deja sfintite. Cum trebuie sã întelegem noi prezenta realã a lui Hristos si, mai ales, cum trebuie sã ne raportãm la ea?
Prezenta realã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o întelegem la fel ca la Liturghia deplinã, pentru cã e vorba de acelasi Trup si Sânge al Mântuitorului. Deosebirea este cã la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, Trupul si Sângele Mântuitorului se oferã credinciosilor împreunã, adicã nu separat Trupul Mântuitorului si Sângele Lui, iar vinul care se dã împreunã cu Sfintele Daruri nu este Sângele Mântuitorului, ci este vin binecuvântat.

De ce credeti cã a rânduit Biserica aceastã Liturghie doar în timpul Postului Mare?
Pentru cã în cealaltã vreme a anului bisericesc se oficiazã Liturghia deplinã. În Postul Mare, zilele obisnuite ale sãptãmânii: luni, marti, miercuri, joi si vineri se socotesc zile mai mult de pocãintã, iar Liturghia este o slujbã a bucuriei. Si, pentru cã este stabilit în Biserica noastrã sã nu se facã Liturghie deplinã, s-a rânduit aceastã Liturghie, care nu este deplinã de fapt, ci este doar o slujbã în care credinciosii se împãrtãsesc; pentru a-i mângâia, pentru a-i ajuta pe cei care doresc sã se împãrtãseascã mai des decât sâmbãta si duminica.

Când a apãrut Liturghia Darurilor mai înainte sfintite?
La sfârsitul secolului al VI-lea, Sfântul Grigorie Dialogul a pus în scris aceastã rânduialã care exista deja în Constantinopol si la Roma.

Când se sãvârseste aceastã Liturghie si la ce orã?
E obligatoriu miercurea si vinerea, iar ora o spune însusi faptul cã este unitã cu Vecernia, cu slujba de searã. Poate din comoditate si ca sã nu-i tinã pe credinciosi ca sã ajuneze pânã seara, multi dintre preoti fac aceastã Liturghie dimineata, însã nu e bine.

Pãrinte vã rugãm sã dati un sfat, acum, la începutul Postului Mare, tinerilor din biserica noastrã.
Toti tinerii trebuie sã fie cu grijã, sã se gândeascã mai des acum cã trebuie sã facã nevointe, sã se sileascã asa cum zicem la Pasti: “Sã ne curãtim simtirile si sã-L vedem pe Hristos strãlucind cu neapropiata luminã a Învierii”. Cãci, de fapt, acesta este tot rostul postului: o disciplinare a fiintei umane, a noastrã, a credinciosilor. Asa cã le doresc sã rãmânã statornici în rânduielile Bisericii noastre pentru ca în felul acesta sã ajungã sã se închine fãrã de osândã Sfintei Învieri, asa cum spunem chiar la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, când în locul rugãciunii amvonului de la Liturghia obisnuitã este o rugãciune în care zicem: “Dã-ne si nouã, Bunule, lupta cea bunã sã luptãm, calea postului sã o sãvârsim, credinta nedespãrtitã sã o pãzim, capetele nevãzutilor balauri sã le sfãrâmãm, biruitori asupra pãcatului sã ne arãtãm si fãrã de osândã sã ajungem a ne închina si Sfintei Învieri”.
A consemnat Pr. Sabin Vodã

Back to Top

Cum postim în Postul Mare

Postul Mare este un adevãrat asediu împotriva vrãjmasului, pe amândouã fronturile rãzboiului nevãzut pe care îl ducem cu diavolul, si anume rugãciunea si nevointele trupesti. Slujbele la bisericã sunt mai lungi fiind însotite de multe metanii si închinãciuni. De asemenea, fiecare este îndemnat sã-si înmulteascã rugãciunea si nevointele personale, renuntând la televizor si la alte mijloace de irosire a timpului si de distractie/distragere de la problemele esentiale ale vietii.
Prin postul alimentar, pofta, fiind lipsitã de materia care o întretine, este îndreptatã pe calea cea fireascã de a fi dorire aprinsã dupã Dumnezeu; iutimea, care-i avocatul poftei, nemaiavând pentru cine pleda, îsi regãseste rostul firesc de putere înãltãtoare cãtre Dumnezeu. Rezultatul este imediat: prin strunirea trupului si prin usurarea lui de multimea materiei, poftele se domolesc si mintea se curãteste, “supãrãrile drãcesti nu îndrãznesc, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se nevoiesc cu postul”.
Postul Pastelui este cel mai lung (dureazã sapte sãptãmâni) si mai aspru post din timpul anului bisericesc. În timpul acestui post, potrivit canoanelor bisericesti, în zilele de peste sãptãmânã (de luni pânã vineri), se mãnâncã doar o datã pe zi, seara, hranã uscatã (pâine, fructe, seminte si legume) sau gãtitã fãrã ulei, sâmbãta si duminica fiind îngãduite douã mese cu dezlegare la ulei si (un pahar de) vin. Doar copiii pânã la sapte ani sunt scutiti de post.
Ne putem întreba în ce mãsurã aceste reguli de postire mai sunt actuale pentru omul contemporan. Ele sunt rodul experientei de secole a Bisericii, realismul lor fiind demonstrat de bunicii nostri care le respectau cu multã scrupulozitate. Totusi scopul postului nu este de a ne îmbolnãvi trupul sau de a ne împiedica sã ne desfãsurãm activitatea obisnuitã. De aceea fiecare este îndemnat sã tinã postul dupã puterile lui, cu mâncare de post (de origine vegetalã), ferindu-se însã de îmbuibare.
În ultimul timp s-a rãspândit obiceiul de a se tine numai prima si ultima sãptãmânã din post. Acest obicei nu are nici o bazã sau aprobare din partea Bisericii si anuleazã sensul postului de “pelerinaj” spre Înviere. Este foarte important ca postul sã fie tinut în întregime, efortul alimentar fiind dublat de cel duhovnicesc prin înmultirea rugãciunii si participarea la slujbele Bisericii.
Sã încercãm sã-i dãm postului sensul lui adevãrat, acela de curãtire de patimi si apropiere de Dumnezeu, sã nu-l tinem doar pentru cã este un obicei, ca la sfârsitul acestei perioade sã-l primim pe Hristos cel Înviat curati si sã ne bucurãm de Învierea Sa.
Sergiu Covaci

Back to Top

Bunavestire

Sinaxarul Sãrbãtorii

În ziua de 25 martie Biserica prãznuieste zãmislirea Domnului nostru Iisus Hristos si coborârea în aceastã lume a Soarelui Dreptãtii, Care a schimbat cursul istoriei si al timpului.
Dupã cãderea strãmosului nostru Adam, Dumnezeu, în marea Sa dragoste de oameni, a pregãtit din generatie în generatie realizarea Tainei celei din veci ascunse: Întruparea Cuvântului. Pentru aceasta a fost nevoie de ivirea unei Mame care prin frumusetea sufletului ei curat, împodobit cu toate virtutile, sã atragã asupra ei bunãvointa celui Atotputernic si sã devinã lãcas si templu al Cuvântului, palat al Împãratului Ceresc. Aceastã mamã a fost Sfânta Fecioarã Maria.
Apãrând sub înfãtisarea unui tânãr, îngerul Gavriil o salutã pe aceea care trebuia sã fie “bucuria lacrimilor Evei” (Imnul Acatist) zicându-i: “Bucurã-te, ceea ce esti plinã de har, Domnul este cu tine. Binecuvântatã eºti tu între femei” (Lc. 1, 28). Înaintea acestei strãine arãtãri, Fecioara se întreabã dacã aceastã vestire nu era, ca si pentru Eva, o nouã înselãtorie a celui ce se transformã în înger de luminã (II Cor.11,14). Dar îngerul o asigurã: “Nu te teme Marie, cãci ai aflat har de la Dumnezeu” (Lc. 1, 30). Oarecând diavolul cel în chipul sarpelui i-a adus Evei întristare si durere; acum îngerul vine sã aducã si sã-i vesteascã Evei celei noi adevãrata bucurie care o elibereazã din blestemul celei dintâi: “Vei lua în pântece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus (adicã Mântuitor). Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Lc. 1, 31-32). Fecioara nu întelege cum se poate împlini aceastã tainã fãrã unirea conjugalã devenitã lege a reproducerii naturii umane supusã stricãciunii. Îngerul intervine, îi risipeste îndoielile si îi explicã modul cu totul supranatural al acestei nasteri: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35). Apoi amintindu-i cã Elisabeta, rudenia sa cea numitã stearpã, tocmai a zãmislit un fiu la bãtrânete, îi aratã cã acolo unde vrea Dumnezeu se biruieste rânduiala firii. “Îi aratã cã prin venirea Sa asupra ei, Duhul Sfânt va sãvârsi o minune mai mare si decât crearea lumii. Strãbãtând cerurile, Împãratul universului care tine toate “se va deserta pe Sine, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor, si la înfãtisare aflându-Se ca un om” (Filip. 2, 7).
Îndreptându-si atunci privirea spre pãmânt si aderând la vointa divinã Fecioara a rãspuns: “Iatã roaba Domnului. Fie mie dupã cuvântul tãu!” (Lc. 1, 38). Prin aceste cuvinte Fecioara a rãspuns “DA” venirii si întrupãrii în lume a Mântuitorului. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, o singurã Persoanã în douã naturi; Dumnezeu se îmbracã cu trupul nostru, iar Sfânta Fecioarã devine Maica lui Dumnezeu (Teotokos).
Iatã de ce prin împreunã-lucrarea lui Dumnezeu si a omului s-a putut împlini marea Tainã a mântuirii lumii: Dumnezeu a devenit om pentru ca omul sã devinã dumnezeu prin har, iar Maica Domnului, Mireasa Pururea Fecioarã, a devenit pentru natura noastrã izvor si cauzã a tuturor bunurilor.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top