Back

Cuvântul credinței

Buletin al Parohiei Ortodoxe "Mihai Viteazul" Alba Iulia 

Anul I, nr. 26, Motto: "Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!" (Ioan 20, 29)

Sumar: Apostolul si evanghelia (a Sf. Ap. Toma)vÎntâlnirea cu Hristos (Pr. Florin Botezan)vCine sunt fericiți? - Arhimandritul Teofil PărăianvCatehism- chipul lui Dumnezeu, creat, căzut și restaurat IIIvSinaxar 12 mai Sfântul Ioan Valahul (Pr. Cosmin Bufnea)

Apostolul - Faptele apostolilor
5

12. Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor, și erau toți, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon.
13. Și nimeni dintre ceilalți nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda.
14. Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei,
15. Încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.
16. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau.
17. Și sculându-se arhiereul și toți cei împreună cu el - cei din eresul saducheilor - s-au umplut de pizmă.
18. Și au pus mâna pe apostoli și i-au băgat în temnița obștească.
19. Iar un înger al Domnului, în timpul nopții, a deschis ușile temniței și, scoțându-i, le-a zis:
20. Mergeți și, stând, grăiți poporului în templu toate cuvintele vieții acesteia.

Evanghelia - Matei
28

19. Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă!
20. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.
21. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi.
22. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt;
23. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute.
24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.
25. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
26. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios.
28. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!
29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!
30. Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.

Back to Top

Întâlnirea cu Hristos

Răstignirea și moartea lui Iisus îi aruncase pe apostoli în deznădejde. Credința lor că acesta este Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, despre care prorociile spuneau că va domni în veac, se clătina. Deși Iisus le vestise în repetate rânduri patimile și învierea Sa, nu înțeleseseră nimic. Stând ascunși de frica iudeilor, ei găsesc totuși puterea de a se aduna împreună. Și, în mijlocul adunării, în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), se arată însuși Iisus Hristos înviat, intrând prin ușile încuiate.
Evanghelia menționează că
Mântuitorul înviat, venind în mijlocul adunării ucenicilor Săi:
* le dăruiește pacea Sa;
* îi încredințează de prezența Sa trupească arătându-le mâinile și coasta Sa;
* le dăruiește Duhul Sfânt;
* îi trimite la propovăduire.
După opt zile, adică în duminica următoare, El revine în adunarea ucenicilor și îl cheamă pe Toma să se atingă de El pentru a se convinge de învierea Sa.
Remarcăm faptul că Hristos, deși a fost tot timpul alături de apostoli (El cunoștea îndoiala lui Toma) li se arată numai duminica, în mijlocul adunării.
Mântuitorul a venit, după învierea Sa din morți, la Sfinții Apostoli, dar El nu încetează să vină, până la sfârșitul lumii, în mijlocul ucenicilor Săi la Sfânta Liturghie, prăznuirea învierii Sale.
Adunându-ne în Biserică la Sfânta Liturghie, ne separăm de lumea care l-a respins pe Hristos, încuind nu ușile cele materiale ci cele duhovnicești. Ne adunăm cu frica de a nu fi prinși de iureșul acestei lumi și a ajunge astfel, direct sau indirect, să ne lepădăm de Hristos prin viața pe care o ducem. Ne adunăm cu nădejdea că Mântuitorul înviat va veni în mijlocul nostru. Și, într-adevăr, Cel ce ne-a poruncit să săvârșim Sfânta Liturghie întru pomenirea morții și învierii Sale, nu ne lasă rușinați în nădejdea noastră. La fel ca în cazul apostolilor, El vine cu Trupul Său cel înviat în mijlocul nostru, ne dăruiește pacea Sa și Duhul Sfânt, ne cheamă să-L atingem și ne trimite la propovăduire. Cum se întâmplă acest lucru?
* Întâistătătorul Sfintei Liturghii (preotul sau episcopul), care îl reprezintă pe Hristos, ne dăruiește pacea, în numele lui Hristos, spunând: "Pace tuturor!" înainte de trei momente esențiale ale slujbei: citirile din Sfânta Scriptură, rugăciunea Sfintei Jertfe și împărtășirea cu Sfintele Taine.
* Mântuitorul Iisus Hristos este prezent trupește în mijlocul nostru prin prefacerea darurilor de pâine și vin în însuși Trupul și Sângele Său.
* Întreaga Liturghie este o invocare a Sfântului Duh pe care Îl cerem să fie trimis peste noi și peste darurile de pâine și vin ce sunt puse înainte. De asemenea ne rugăm ca cuminecarea cu Sfintele Taine să ne fie spre împărtășirea cu Sfântul Duh.

La fiecare Sfântă Liturghie Hristos ne cheamă, prin glasul preotului, nu doar să-L atingem din exterior ca Toma ci să-L primim în noi prin împărtășirea cu Sfintele Taine și astfel nu numai să ne încredințăm de învierea și dumnezeirea Sa ci și să devenim părtași acestora.
Concluzia Sfintei Liturghii este "Cu pace să ieșim - Întru numele Domnului!". Să ieșim în lume cu pacea pe care am primit-o de la Hristos și să devenim mărturisitori ai Domnului, lucrători "întru numele Lui".
Cu mult mai mult decât un simplu prilej de rugăciune, Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Domnul Înviat. Înțelegându-i semnificația profundă nu numai că nu ne vom plictisi la Liturghie și nu ni se va mai părea prea lungă, ci vom înțelege că ea este centrul de greutate al fiecărei săptămâni și că participarea la această slujbă este esențială pentru orice creștin care își ia în serios calitatea de ucenic al lui Hristos.

Pr. Florin Botezan

Back to Top

Cine sunt fericiți?

Arhimandritul Teofil Părăianu

Sfântul Apostol Toma despre care știm noi așa de puțin și despre care nu uităm totuși că n-a avut destulă credință, parcă seamănă cumva cu noi. Să ne pară bine că în Sfânta Evanghelie mai sunt oameni prin care mai putem avea nădejde că și noi, dacă avem îndoială, dacă avem ezitare, dacă avem rezervă putem să fim încredințați prin puterea lui Dumnezeu că iată, au mai fost oameni ca și noi și Dumnezeu i-a miluit, nu i-a depărtat, nu S-a lepădat de ei.
Au trecut opt zile de zbucium pentru Sfântul Apostol Toma și tot atâtea zile de bucurie și pace pentru ucenicii care s-au încredințat de învierea Domnului Hristos. Sfântul Apostol Toma dorea și el să aibă bucuria celorlalți și nu a avut-o, dar a venit vremea ca Domnul Hristos să se arate tuturor ucenicilor, fiind și Toma de față. Atunci l-a încredințat pe Toma de învierea Lui și a zis către el: "Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios!" (Ioan 20, 27). Mare lucru! Să-l auzim pe Hristos spunându-ne mereu: "Nu fi necredincios, ci credincios!" Atunci Sfântul Apostol Toma s-a uimit de prezența Domnului Hristos care intrase în casă prin ușile încuiate, așa cum a ieșit din mormânt prin piatră. Credința noastră, învățătura Bisericii noastre este că Domnul Hristos a ieșit din mormânt prin piatra mormântului, și tot așa a intrat și la ucenicii Săi, ușile fiind încuiate, și l-a încredințat pe Sfântul Apostol Toma, zicându-i cuvintele acestea pe care să nu le uităm niciodată: "Nu fi necredincios, ci credincios!" Atunci Sfântul Apostol Toma, sub puterea Domnului Hristos, prin puterea Domnului Hristos, s-a încredințat și a zis: "Domnul meu și Dumnezeul meu!". Au izbucnit din sufletul lui aceste cuvinte și Sfântul Apostol Toma a fost învrednicit de Domnul Hristos să audă și cuvintele: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!" (Ioan 20, 29).
Deci cine sunt fericiți? Știți cine? - Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni fericiți. Și dacă crede cineva în Dumnezeu și nu este fericit, să știe că nu crede în Dumnezeu, sau în orice caz nu crede destul. Credința în Dumnezeu este izvor de fericire. Cine crede în Domnul Hristos așa cum a crezut și Sfântul Apostol Toma, zice și el din tot sufletul - nu pentru că l-a învățat cineva, nu pentru că este scris undeva -, zice: "Domnul meu și Dumnezeul meu!", iar aceasta aduce în sufletul său fericire și-i un om fericit, cum a fost și Sfântul Apostol Toma, care s-a bucurat de prezența Domnului Hristos așa cum s-au bucurat și ceilalți ucenici.

Back to Top

CATEHISM : Chipul lui Dumnezeu - creat, căzut si restaurat (III)

Căderea omului

Adam și Eva erau în rai în intimitatea lui Dumnezeu. Ei își asumau rolul de stăpâni ai creației, pe care li-l dăduse Dumnezeu; Adam într-adevăr dăduse nume tuturor viețuitoarelor. Prin aceasta el se afirma ca o făptură aparte, în stare să stăpânească, dar și să iubească, să însuflețească, să ofere lui Dumnezeu întreaga creație căci el e stăpân și preot.
Dar în mijlocul grădinii raiului se afla pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului. De cel din urmă nu trebuia să se atingă sub pedeapsa cu moartea.
Șarpele, care este cel mai șiret dintre toate fiarele pământului, "șarpele cel de demult, diavolul sau Satan…cel care înșeală toată lumea" (Apocalipsa 12, 9) a ispitit pe Eva îndemnând-o să guste din rodul care i-ar face "asemenea lui Dumnezeu care cunoaște binele și răul". Ispita lui Adam și a Evei semnifică dorința delirantă de absolut, de a deveni Dumnezeu.
Eva a mâncat din fruct, a dat și lui Adam; moment hotărâtor, când bărbatul și femeia se depărtează în mod liber de Dumnezeu, în loc să rămână în comuniune cu El. Adam și Eva au avut conștiința unei schimbări în situația lor; pe de o parte în starea paradisiacă - care poate fi asemănată cu o participare la viața divină, pe de altă parte, căderea în starea de păcat urmată de o viață plină de greutăți. Biblia redă acestea prin următoarea imagine: "ei au realizat că sunt goi". "Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu, între pomii raiului. Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: "Adame unde ești?". Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns." (Facerea 3, 8-10)
Întrebarea lui Dumnezeu: "Unde ești?" nu urmărește să descopere locul unde se ascunde Adam; nu e vorba de o depărtare geografică, ci de depărtarea de Dumnezeu pe care o dă starea de păcat. Dumnezeu nu vrea să-l lase pe Adam în această stare. El îl caută și îl chemă. Adam în loc să răspundă milostivirii divine, caută să se justifice, ceea ce dezvăluie o suită de greșeli: el recunoaște mai întâi că s-a temut deoarece era gol, apoi o învinuiește pe Eva, care la rândul ei aruncă vina asupra șarpelui. Urmează o întreită pedeapsă: pentru om, pentru femeie și pentru șarpe. Pedeapsa aceasta nu trebuie înțeleasă ca o condamnare. Ea nu vine dintr-o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu, ci este rezultatul de neînlăturat al greșelii. Da, cum a spus șarpele, ochii lui Adam sau deschis, dar într-o lume plină de durere, unde pentru a supraviețui, omul va trebui să lucreze, să lupte contra spinilor și mărăcinilor pentru a-și câștiga pâinea cu sudoarea frunții, unde femeia va naște în dureri, o lume în care totul trece, totul moare, și în care omul fiind pământ se întoarce în pământ. Iar șarpelui i-a zis Domnul Dumnezeu: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și blestemat să fii între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale! Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul" (Facere 3, 14-15). Sfinții Părinți au văzut în acest verset din Biblie anunțarea profetică a doborârii puterii diavolești de către Iisus Hristos, devenită posibilă prin acel "fie" al Fecioarei Maria, noua Eva.
Ușa raiului s-a închis, căci dacă, după ce omul a gustat din pomul binelui și răului, ar mai fi gustat și din pomul Vieții, răul ar fi fost veșnic; moartea este deci deodată o urmare a neascultării și un leac împotriva răului. Moartea împiedică răul să devină veșnic. Pomul Vieții este păzit de acum până la venirea lui Iisus Hristos de heruvimi și de sabia fulgerătoare.

Fiul: Ce dovadă avem că totul s-a petrecut așa cum spune Biblia?
Părintele: Nu avem dovadă. Adevărul acesta nu este de natură istorică. După cum "grădina raiului" nu e identificată în spațiu; la fel, existența perechii Adam - Eva nu e identificată în timp.
Fiul: Totuși se afirmă răspicat că Adam și Eva sunt primii oameni, strămoșii noștri ai tuturor.
Părintele: Adam și Eva au fost într-adevăr perechea începătoare, sau reprezintă oare omenirea? Nici Revelația nici știința nu au pus la dispoziție un răspuns la această întrebare. Ceea ce e sigur - ne răspunde Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12-13) - este că fiecare om se poate recunoaște în Adam. Este în fiecare din noi posibilitatea ce a făcut reală ispitirea și căderea lui Adam și a Evei.
Fiul: Vrei să spui că am putea face fiecare ceea ce a făcut Adam?
Părintele: Da. Însă cu deosebirea că noi nu ne aflăm în raiul pământesc, adică nu ne mai aflăm ca Adam și Eva în comuniune deplină cu Dumnezeu, când se aflau în "grădină" înainte de ispitire. În această grădină Adam nu cunoaștea nici teama, nici neliniștea.
A doua încercare a omului, în ce privește folosirea libertății lui, e redată în povestirea despre Cain și Abel. Cain și fratele său Abel aduc ofrande lui Dumnezeu, fiecare din rodul muncii sale: "Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a plăcut Domnului darul lui Abel și n-a căutat spre ofranda lui Cain". Acest lucru poate părea arbitrar și totuși, gândindu-te bine, vezi că este vorba de o punere la încercare, Dumnezeu face atent pe Cain după cum îi făcuse atenți pe Adam și Eva să nu guste din pom, spunându-i lui Cain: "Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă ca o fiară și caută să te târască, dar tu biruiește-l". Fiara aceasta este șarpele din descrierea precedentă. Cain ascultă de fiară și în loc să o biruiască se aruncă asupra fratelui său și îl omoară. Iată, descrisă în mod concret, lupta interioară care însoțește orice prilej de cădere.
Pe de altă parte Abel oferă lui Dumnezeu tot ce are mai bun.
Patima, orgoliul, adesea sunt gata să pună stăpânire pe om. Într-o clipă, într-o străfulgerare a conștiinței, el poate să le domine și, prin urmare, să se sustragă de sub stăpânirea lor. În caz contrar, devine pradă lor și săvârșește răul. Astfel a fost căzul lui Cain.
Ca și pentru Adam și pentru Eva, consecința vine îndată: Cain e alungat din pământul roditor, condamnat să fie"fugar pe pământ". Cain plânge cu amar: "Ce voi deveni departe de fața ta? Oricine mă va întâlni mă va ucide". (Facere 4, 14). Este aceeași dramă a ruperii legăturii cu Dumnezeu care e redată într-un mod atât de impresionant în cazul lui Adam și Evei. Dar atât în cazul lui Cain, cât și în cazul lui Adam și al Evei, Dumnezeu este preamilostiv și iubirea Sa față de om continuă să se arate. El pune un semn lui Cain ca să fie ocrotit, și ca fugar pe pământ, să nu fie ucis de primul întâlnit.
Biblia așează aceste două cazuri la originea omului; adevărul adânc pe care îl revelează rămâne total actual căci așa cum a fost condiția de căzut a lui Adam, de fugar a lui Cain, așa este și condiția noastră de om esențial păcătos."Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, prin aceea că toți au păcătuit" (Romani 5,12). Dar noi avem speranța mântuirii, speranța întoarcerii la pomul vieții, căci Hristos - Noul Adam - a venit pe pământ ca să-l urmăm și ca el să fie primul dintr-o multitudine de frați.

Back to Top

Sinaxar 12 mai Sfântul Ioan Valahul

Ioan se trăgea dintr-o familie nobilă și bogată din Țara Românească și a fost capturat de turcii care invadaseră țara în urma revoltei voievodului Mihnea cel Rău (1658-1659). El a fost cumpărat de un soldat care, legându-l de un copac, îl făcea să sufere cele mai grele torturi. Copleșit de durere și de umilire, Ioan omorî pe agresorul său în timp ce acesta dormea. A fost curând descoperit de ceilalți soldați și dus la Constantinopol unde a apărut înaintea vizirului. Acesta l-a eliberat și l-a dat femeii victimei pentru a face cu el ce voiește. Femeia, încântată de frumusețea tânărului bărbat de numai 15 ani, îi propuse să o ia în căsătorie daca acceptă să se convertească la islam. În loc de răspuns, Ioan făcea semnul crucii, invocând numele lui Hristos. Aruncat în temniță, Ioan a fost torturat timp de mai multe zile, în cursul cărora femeia venea regulat reînnoind propunerile sale. Dar credinciosul slujitor al lui Hristos și mărturisitor al fecioriei a rezistat cu curaj la toate provocările la care era supus, atât în ceea ce privește suferința cât și ispita desfrânării, astfel încât vizirul a poruncit în final prefectului cetății să-l execute. A fost ucis în data de 12 Mai 1662 (sau 1665) câștigând cinstea cea nebiruită a sfinților.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top

Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.