Apostolul - Faptele
apostolilor
5
12.
Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor,
și erau toți, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon.
13. Și nimeni dintre ceilalți nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul
îi lăuda.
14. Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime
de bărbați și de femei,
15. Încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe
tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre
ei.
16. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând
bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau.
17. Și sculându-se arhiereul și toți cei împreună cu el - cei din eresul
saducheilor - s-au umplut de pizmă.
18. Și au pus mâna pe apostoli și i-au băgat în temnița obștească.
19. Iar un înger al Domnului, în timpul nopții, a deschis ușile temniței
și, scoțându-i, le-a zis:
20. Mergeți și, stând, grăiți poporului în templu toate cuvintele vieții
acesteia.
Evanghelia
- Matei
28
19.
Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile
fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit
Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă!
20. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat
ucenicii, văzând pe Domnul.
21. Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl,
vă trimit și Eu pe voi.
22. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt;
23. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține,
vor fi ținute.
24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu
ei când a venit Iisus.
25. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a
zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi
pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta
Lui, nu voi crede.
26. Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună
cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și
a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele
și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios.
28. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!
29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au
văzut și au crezut!
30. Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care
nu sunt scrise în cartea aceasta.
31. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.
Back
to Top
Întâlnirea
cu Hristos
Răstignirea
și moartea lui Iisus îi aruncase pe apostoli în deznădejde. Credința lor
că acesta este Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, despre
care prorociile spuneau că va domni în veac, se clătina. Deși Iisus le
vestise în repetate rânduri patimile și învierea Sa, nu înțeleseseră nimic.
Stând ascunși de frica iudeilor, ei găsesc totuși puterea de a se aduna
împreună. Și, în mijlocul adunării, în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica),
se arată însuși Iisus Hristos înviat, intrând prin ușile încuiate.
Evanghelia menționează că
Mântuitorul înviat, venind în mijlocul adunării ucenicilor Săi:
* le dăruiește pacea Sa;
* îi încredințează de prezența Sa
trupească arătându-le mâinile și coasta Sa;
* le dăruiește Duhul Sfânt;
* îi trimite la propovăduire.
După opt zile, adică în duminica următoare, El revine în adunarea ucenicilor
și îl cheamă pe Toma să se atingă de El pentru a se convinge de învierea
Sa.
Remarcăm faptul că Hristos, deși a fost tot timpul alături de apostoli
(El cunoștea îndoiala lui Toma) li se arată numai duminica, în mijlocul
adunării.
Mântuitorul a venit, după învierea Sa din morți, la Sfinții Apostoli,
dar El nu încetează să vină, până la sfârșitul lumii, în mijlocul ucenicilor
Săi la Sfânta Liturghie, prăznuirea învierii Sale.
Adunându-ne în Biserică la Sfânta Liturghie, ne separăm de lumea care
l-a respins pe Hristos, încuind nu ușile cele materiale ci cele duhovnicești.
Ne adunăm cu frica de a nu fi prinși de iureșul acestei lumi și a ajunge
astfel, direct sau indirect, să ne lepădăm de Hristos prin viața pe care
o ducem. Ne adunăm cu nădejdea că Mântuitorul înviat va veni în mijlocul
nostru. Și, într-adevăr, Cel ce ne-a poruncit să săvârșim Sfânta Liturghie
întru pomenirea morții și învierii Sale, nu ne lasă rușinați în nădejdea
noastră. La fel ca în cazul apostolilor, El vine cu Trupul Său cel înviat
în mijlocul nostru, ne dăruiește pacea Sa și Duhul Sfânt, ne cheamă să-L
atingem și ne trimite la propovăduire. Cum se întâmplă acest lucru?
* Întâistătătorul Sfintei Liturghii
(preotul sau episcopul), care îl reprezintă pe Hristos, ne dăruiește pacea,
în numele lui Hristos, spunând: "Pace tuturor!" înainte de trei
momente esențiale ale slujbei: citirile din Sfânta Scriptură, rugăciunea
Sfintei Jertfe și împărtășirea cu Sfintele Taine.
* Mântuitorul Iisus Hristos este
prezent trupește în mijlocul nostru prin prefacerea darurilor de pâine
și vin în însuși Trupul și Sângele Său.
* Întreaga Liturghie este o invocare
a Sfântului Duh pe care Îl cerem să fie trimis peste noi și peste darurile
de pâine și vin ce sunt puse înainte. De asemenea ne rugăm ca cuminecarea
cu Sfintele Taine să ne fie spre împărtășirea cu Sfântul Duh.
La fiecare Sfântă Liturghie Hristos ne cheamă, prin glasul preotului,
nu doar să-L atingem din exterior ca Toma ci să-L primim în noi prin împărtășirea
cu Sfintele Taine și astfel nu numai să ne încredințăm de învierea și
dumnezeirea Sa ci și să devenim părtași acestora.
Concluzia Sfintei Liturghii este "Cu pace să ieșim - Întru numele
Domnului!". Să ieșim în lume cu pacea pe care am primit-o de la Hristos
și să devenim mărturisitori ai Domnului, lucrători "întru numele
Lui".
Cu mult mai mult decât un simplu prilej de rugăciune, Sfânta Liturghie
reprezintă întâlnirea noastră cu Domnul Înviat. Înțelegându-i semnificația
profundă nu numai că nu ne vom plictisi la Liturghie și nu ni se va mai
părea prea lungă, ci vom înțelege că ea este centrul de greutate al fiecărei
săptămâni și că participarea la această slujbă este esențială pentru orice
creștin care își ia în serios calitatea de ucenic al lui Hristos.
Pr.
Florin Botezan
Back
to Top
Cine
sunt fericiți?
Arhimandritul
Teofil Părăianu
Sfântul
Apostol Toma despre care știm noi așa de puțin și despre care nu uităm
totuși că n-a avut destulă credință, parcă seamănă cumva cu noi. Să ne
pară bine că în Sfânta Evanghelie mai sunt oameni prin care mai putem
avea nădejde că și noi, dacă avem îndoială, dacă avem ezitare, dacă avem
rezervă putem să fim încredințați prin puterea lui Dumnezeu că iată, au
mai fost oameni ca și noi și Dumnezeu i-a miluit, nu i-a depărtat, nu
S-a lepădat de ei.
Au trecut opt zile de zbucium pentru Sfântul Apostol Toma și tot atâtea
zile de bucurie și pace pentru ucenicii care s-au încredințat de învierea
Domnului Hristos. Sfântul Apostol Toma dorea și el să aibă bucuria celorlalți
și nu a avut-o, dar a venit vremea ca Domnul Hristos să se arate tuturor
ucenicilor, fiind și Toma de față. Atunci l-a încredințat pe Toma de învierea
Lui și a zis către el: "Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele
și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios!"
(Ioan 20, 27). Mare lucru! Să-l auzim pe Hristos spunându-ne mereu: "Nu
fi necredincios, ci credincios!" Atunci Sfântul Apostol Toma s-a
uimit de prezența Domnului Hristos care intrase în casă prin ușile încuiate,
așa cum a ieșit din mormânt prin piatră. Credința noastră, învățătura
Bisericii noastre este că Domnul Hristos a ieșit din mormânt prin piatra
mormântului, și tot așa a intrat și la ucenicii Săi, ușile fiind încuiate,
și l-a încredințat pe Sfântul Apostol Toma, zicându-i cuvintele acestea
pe care să nu le uităm niciodată: "Nu fi necredincios, ci credincios!"
Atunci Sfântul Apostol Toma, sub puterea Domnului Hristos, prin puterea
Domnului Hristos, s-a încredințat și a zis: "Domnul meu și Dumnezeul
meu!". Au izbucnit din sufletul lui aceste cuvinte și Sfântul Apostol
Toma a fost învrednicit de Domnul Hristos să audă și cuvintele: "Pentru
că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!"
(Ioan 20, 29).
Deci cine sunt fericiți? Știți cine? - Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu,
aceia sunt oameni fericiți. Și dacă crede cineva în Dumnezeu și nu este
fericit, să știe că nu crede în Dumnezeu, sau în orice caz nu crede destul.
Credința în Dumnezeu este izvor de fericire. Cine crede în Domnul Hristos
așa cum a crezut și Sfântul Apostol Toma, zice și el din tot sufletul
- nu pentru că l-a învățat cineva, nu pentru că este scris undeva -, zice:
"Domnul meu și Dumnezeul meu!", iar aceasta aduce în sufletul
său fericire și-i un om fericit, cum a fost și Sfântul Apostol Toma, care
s-a bucurat de prezența Domnului Hristos așa cum s-au bucurat și ceilalți
ucenici.
Back
to Top
CATEHISM
: Chipul lui Dumnezeu - creat, căzut si restaurat (III)
Căderea
omului
Adam
și Eva erau în rai în intimitatea lui Dumnezeu. Ei își asumau rolul de
stăpâni ai creației, pe care li-l dăduse Dumnezeu; Adam într-adevăr dăduse
nume tuturor viețuitoarelor. Prin aceasta el se afirma ca o făptură aparte,
în stare să stăpânească, dar și să iubească, să însuflețească, să ofere
lui Dumnezeu întreaga creație căci el e stăpân și preot.
Dar în mijlocul grădinii raiului se afla pomul vieții și pomul cunoașterii
binelui și răului. De cel din urmă nu trebuia să se atingă sub pedeapsa
cu moartea.
Șarpele, care este cel mai șiret dintre toate fiarele pământului, "șarpele
cel de demult, diavolul sau Satan
cel care înșeală toată lumea" (Apocalipsa
12, 9) a ispitit pe Eva îndemnând-o să guste din rodul care i-ar face
"asemenea lui Dumnezeu care cunoaște binele și răul". Ispita
lui Adam și a Evei semnifică dorința delirantă de absolut, de a deveni
Dumnezeu.
Eva a mâncat din fruct, a dat și lui Adam; moment hotărâtor, când bărbatul
și femeia se depărtează în mod liber de Dumnezeu, în loc să rămână în
comuniune cu El. Adam și Eva au avut conștiința unei schimbări în situația
lor; pe de o parte în starea paradisiacă - care poate fi asemănată cu
o participare la viața divină, pe de altă parte, căderea în starea de
păcat urmată de o viață plină de greutăți. Biblia redă acestea prin următoarea
imagine: "ei au realizat că sunt goi". "Iar când au auzit
glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au
ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu, între pomii raiului.
Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: "Adame unde ești?".
Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci
sunt gol și m-am ascuns." (Facerea 3, 8-10)
Întrebarea lui Dumnezeu: "Unde ești?" nu urmărește să descopere
locul unde se ascunde Adam; nu e vorba de o depărtare geografică, ci de
depărtarea de Dumnezeu pe care o dă starea de păcat. Dumnezeu nu vrea
să-l lase pe Adam în această stare. El îl caută și îl chemă. Adam în loc
să răspundă milostivirii divine, caută să se justifice, ceea ce dezvăluie
o suită de greșeli: el recunoaște mai întâi că s-a temut deoarece era
gol, apoi o învinuiește pe Eva, care la rândul ei aruncă vina asupra șarpelui.
Urmează o întreită pedeapsă: pentru om, pentru femeie și pentru șarpe.
Pedeapsa aceasta nu trebuie înțeleasă ca o condamnare. Ea nu vine dintr-o
hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu, ci este rezultatul de neînlăturat al
greșelii. Da, cum a spus șarpele, ochii lui Adam sau deschis, dar într-o
lume plină de durere, unde pentru a supraviețui, omul va trebui să lucreze,
să lupte contra spinilor și mărăcinilor pentru a-și câștiga pâinea cu
sudoarea frunții, unde femeia va naște în dureri, o lume în care totul
trece, totul moare, și în care omul fiind pământ se întoarce în pământ.
Iar șarpelui i-a zis Domnul Dumnezeu: "Pentru că ai făcut aceasta,
blestemat să fii între toate animalele și blestemat să fii între toate
fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci
în toate zilele vieții tale! Dușmănie voi pune între tine și femeie, între
sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa
călcâiul" (Facere 3, 14-15). Sfinții Părinți au văzut în acest verset
din Biblie anunțarea profetică a doborârii puterii diavolești de către
Iisus Hristos, devenită posibilă prin acel "fie" al Fecioarei
Maria, noua Eva.
Ușa raiului s-a închis, căci dacă, după ce omul a gustat din pomul binelui
și răului, ar mai fi gustat și din pomul Vieții, răul ar fi fost veșnic;
moartea este deci deodată o urmare a neascultării și un leac împotriva
răului. Moartea împiedică răul să devină veșnic. Pomul Vieții este păzit
de acum până la venirea lui Iisus Hristos de heruvimi și de sabia fulgerătoare.
Fiul:
Ce dovadă avem că totul s-a petrecut așa cum spune Biblia?
Părintele: Nu avem dovadă. Adevărul acesta nu este de natură istorică.
După cum "grădina raiului" nu e identificată în spațiu; la fel,
existența perechii Adam - Eva nu e identificată în timp.
Fiul: Totuși se afirmă răspicat că Adam și Eva sunt primii oameni, strămoșii
noștri ai tuturor.
Părintele: Adam și Eva au fost într-adevăr perechea începătoare, sau reprezintă
oare omenirea? Nici Revelația nici știința nu au pus la dispoziție un
răspuns la această întrebare. Ceea ce e sigur - ne răspunde Sfântul Apostol
Pavel (Romani 5, 12-13) - este că fiecare om se poate recunoaște în Adam.
Este în fiecare din noi posibilitatea ce a făcut reală ispitirea și căderea
lui Adam și a Evei.
Fiul: Vrei să spui că am putea face fiecare ceea ce a făcut Adam?
Părintele: Da. Însă cu deosebirea că noi nu ne aflăm în raiul pământesc,
adică nu ne mai aflăm ca Adam și Eva în comuniune deplină cu Dumnezeu,
când se aflau în "grădină" înainte de ispitire. În această grădină
Adam nu cunoaștea nici teama, nici neliniștea.
A doua încercare a omului, în ce privește folosirea libertății lui, e
redată în povestirea despre Cain și Abel. Cain și fratele său Abel aduc
ofrande lui Dumnezeu, fiecare din rodul muncii sale: "Cain a adus
jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele
întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a plăcut Domnului
darul lui Abel și n-a căutat spre ofranda lui Cain". Acest lucru
poate părea arbitrar și totuși, gândindu-te bine, vezi că este vorba de
o punere la încercare, Dumnezeu face atent pe Cain după cum îi făcuse
atenți pe Adam și Eva să nu guste din pom, spunându-i lui Cain: "Pentru
ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine
oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă
ca o fiară și caută să te târască, dar tu biruiește-l". Fiara aceasta
este șarpele din descrierea precedentă. Cain ascultă de fiară și în loc
să o biruiască se aruncă asupra fratelui său și îl omoară. Iată, descrisă
în mod concret, lupta interioară care însoțește orice prilej de cădere.
Pe de altă parte Abel oferă lui Dumnezeu tot ce are mai bun.
Patima, orgoliul, adesea sunt gata să pună stăpânire pe om. Într-o clipă,
într-o străfulgerare a conștiinței, el poate să le domine și, prin urmare,
să se sustragă de sub stăpânirea lor. În caz contrar, devine pradă lor
și săvârșește răul. Astfel a fost căzul lui Cain.
Ca și pentru Adam și pentru Eva, consecința vine îndată: Cain e alungat
din pământul roditor, condamnat să fie"fugar pe pământ". Cain
plânge cu amar: "Ce voi deveni departe de fața ta? Oricine mă va
întâlni mă va ucide". (Facere 4, 14). Este aceeași dramă a ruperii
legăturii cu Dumnezeu care e redată într-un mod atât de impresionant în
cazul lui Adam și Evei. Dar atât în cazul lui Cain, cât și în cazul lui
Adam și al Evei, Dumnezeu este preamilostiv și iubirea Sa față de om continuă
să se arate. El pune un semn lui Cain ca să fie ocrotit, și ca fugar pe
pământ, să nu fie ucis de primul întâlnit.
Biblia așează aceste două cazuri la originea omului; adevărul adânc pe
care îl revelează rămâne total actual căci așa cum a fost condiția de
căzut a lui Adam, de fugar a lui Cain, așa este și condiția noastră de
om esențial păcătos."Precum printr-un om a intrat păcatul în lume
și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, prin aceea
că toți au păcătuit" (Romani 5,12). Dar noi avem speranța mântuirii,
speranța întoarcerii la pomul vieții, căci Hristos - Noul Adam - a venit
pe pământ ca să-l urmăm și ca el să fie primul dintr-o multitudine de
frați.
Back
to Top
Sinaxar
12 mai
Sfântul Ioan Valahul
Ioan
se trăgea dintr-o familie nobilă și bogată din Țara Românească și a fost
capturat de turcii care invadaseră țara în urma revoltei voievodului Mihnea
cel Rău (1658-1659). El a fost cumpărat de un soldat care, legându-l de
un copac, îl făcea să sufere cele mai grele torturi. Copleșit de durere
și de umilire, Ioan omorî pe agresorul său în timp ce acesta dormea. A
fost curând descoperit de ceilalți soldați și dus la Constantinopol unde
a apărut înaintea vizirului. Acesta l-a eliberat și l-a dat femeii victimei
pentru a face cu el ce voiește. Femeia, încântată de frumusețea tânărului
bărbat de numai 15 ani, îi propuse să o ia în căsătorie daca acceptă să
se convertească la islam. În loc de răspuns, Ioan făcea semnul crucii,
invocând numele lui Hristos. Aruncat în temniță, Ioan a fost torturat
timp de mai multe zile, în cursul cărora femeia venea regulat reînnoind
propunerile sale. Dar credinciosul slujitor al lui Hristos și mărturisitor
al fecioriei a rezistat cu curaj la toate provocările la care era supus,
atât în ceea ce privește suferința cât și ispita desfrânării, astfel încât
vizirul a poruncit în final prefectului cetății să-l execute. A fost ucis
în data de 12 Mai 1662 (sau 1665) câștigând cinstea cea nebiruită a sfinților.
Pr. Cosmin Bufnea
Back
to Top
|