Back

Cuvântul credinţei

Buletin al Parohiei Ortodoxe "Mihai Viteazul" Alba Iulia 

Anul II, nr. 28, Motto: "Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare" (Ioan 5, 7)

Apostolul - Faptele Apostolilor 9

32. Şi trecând Petru pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida.
33. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic.
34. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat.
35. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul.
36. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea.
37. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus.
38. Şi fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi.
39. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele.
40. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut.
41. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie.
42. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

Evanghelia - Ioan 5

1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
5. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.
10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.
12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?
13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
14. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

Back to Top

Slăbănogeala duhovnicească

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cel slăbănogit prin plăcerile trupului nu e în stare nici de lucrarea virtuţilor şi nu se mişcă uşor nici spre cunoştinţă. De aceea nu are nici om, adică gând înţelept ca atunci când se tulbură apa să-l arunce în scăldătoare, adică în virtutea capabilă de cunoştinţă care vindecă boala. Căci suferind de moleşeală şi de nepăsare tot amână aceasta şi astfel e luat pe dinainte de altul, care-l împiedică să ajungă la vindecare. De aceea zace 38 de ani de boală. Căci cel ce nu priveşte creaţiunea văzută spre slava lui Dumnezeu, ca să-şi urce gândul cu evlavie spre cea inteligibilă, rămâne cu adevărat bolnav atâţia ani câţi s-au amintit mai sus. Fiindcă numărul 30 înţeles natural însemnează firea sensibilă, precum privit practic însemnează virtutea cu fapta. Iar numărul 8 înţeles natural arată firea inteligibilă a celor netrupeşti, precum privit gnostic arată teologia atotînţeleaptă. Cel ce nu e mişcat de acestea spre Dumnezeu rămâne olog până când, venind Cuvântul, îl învaţă pe scurt chipul vindecării zicând: "Scoală-te, i-aţi patul şi umblă",adică îi porunceşte să-şi ridice mintea din iubirea de plăcere ce o leagă şi să-şi ia trupul pe umerii virtuţilor şi să plece la casa sa, adică la cer. Căci e mai bine ceea ce e inferior să fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ceea ce este superior să fie purtat de moleşeală celui inferior spre iubirea de plăceri.

Back to Top

Biserica este o mare iubire

Christos Yannaras

Biserica - şi când vorbesc de Biserică înţeleg Biserica Ortodoxă - este o mare iubire. Nu poate cineva să intre în Biserică numai pentru că a fost convins cu argumente raţionale, pentru că i-a dovedit cineva ceva într-un anume fel. În Biserică intri pentru că eşti copleşit de iubire sau pentru că simţi că acolo există un drum care te va putea conduce la a cunoaşte plinătatea depăşirii de sine şi dăruirii de sine din dragoste; să iubeşti şi să fii iubit într-o plinătate de viaţă.
Biserica are calitatea de a te chema; îţi dă posibilitatea să te dăruieşti, la modul absolut, într-o iubire. Să te dăruieşti în mod real, nu numai la nivelul ideilor. Viaţa bisericii este lucrare, este act şi la lucrare ne cheamă şi pe noi. Nu am în vedere fapta morală - aceasta e cu totul altceva. Biserica nu foloseşte cuvântul "morală", ci pe acela de "asceză". Ce este asceza? Un exerciţiu continuu de a renunţa la tine pentru a te putea dărui celui pe care îl iubeşti.
Aşadar, Biserica este o lucrare care certifică continuu sau conduce continuu la relaţia de dragoste.
A te închide în tine, în egoismul tău şi a te iubi pe tine însuţi - aceasta înseamnă moarte. Moartea nu în sens metaforic, moral, ci ca nevroză; este la propriu dezagregare psihică, moarte sufletească, clinică. Dimpotrivă, a căuta ieşire din tine, din eul tău, şi a-ţi disciplina voinţa în funcţie de voinţa celorlalţi oameni, să comunici cu cineva, să intri în relaţie cu el, aceasta înseamnă viaţă. Viaţa înseamnă relaţie. Prin urmare, cu cât omul concentrează în sine mai multe elemente de suficienţă de sine, de bogăţie materială, sau de bogăţie de înţelepciune, de cunoaştere, cu atât devine mai zgârcit, mai iubitor de argint. Cu cât această bogăţie e păstrată mai cu străşnicie pentru sine, în aceeaşi măsură se îndreaptă, prin urmare, spre moarte. Dimpotrivă, cel sărac, care nu are nimic, este liber. Unui sărac care are numai ce este pe el, chiar dacă se întâmplă să cadă în mâinile tâlharilor, nu-i este frică de nimic. De ce să-i fie? El nu are de apărat nimic. Este liber. Nu-i este teamă de nimic. Este o situaţie extremă, dar o folosesc ca imagine, ca exemplu de libertate, de lipsă a egoismului. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că cine are înţelepciune, cunoştinţe, ştiinţă trebuie să le dea uitării pentru a deveni liber! Având măsura libertăţii, el trebuie să simtă că ceea ce deţine, deţine pentru a administra, pentru a folosi, nu pentru a poseda, nu pentru a apăra cu orice preţ, şi astfel să închidă uşa iubirii oricărei provocări a iubirii, aşa cum este Biserica.
Mă tem că astăzi cei mai mulţi dintre intelectuali înţeleg cuvântul "Biserică" mai mult ca instituţie. Nu ştiu că definirea Bisericii şi revelarea ei este întrunirea în jurul Sfintei Mese, a Sfintei Euharistii, întrunirea clerului şi a poporului în jurul Sfântului Altar. Nici patriarhul, nici episcopul nu au dreptul să săvârşească, în tradiţia ortodoxă, Sfânta Euharistie dacă nu participă şi credincioşi laici. Acest lucru înseamnă că fără "trupul" Bisericii care să se constituie în jurul Sfantului Altar nu poate lucra nici o funcţie bisericească. Toate aceste lucruri trebuie să le afle intelectualii noştri pentru a înţelege că Biserica este o celulă vie, un act care continuă să se săvârşească şi să însumeze o tradiţie de secole. Şi dacă vor să cunoască această tradiţie, nu pot rămâne numai la lectura unor cărţi, ci trebuie să devină părtaşi ai acestui act comunitar, ai acestui "cine". Acesta este punctul de plecare pentru accesul personal la revelaţia lui Dumnezeu.

Back to Top

Din cuvintele Părinţilor

Nimic nu e mai propriu fiinţei noastre decât comuniunea cu alţii.
(Sfântul Vasile cel Mare)
Nu aştepta să fii iubit de altul, ci aleargă tu spre el, apucă tu mai înainte şi astfel vei culege tu mai întâi rodul dragostei aceluia.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Nimic nu adună pe cei risipiţi ca iubirea.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Dragostea nu poate fi învinsă nici de sărăcie, nici de bogăţie, şi dacă ar fi dragoste, n-ar mai fi nici sărăcie, nici bogăţie.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Back to Top

Infernul egoismului

Omul contemporan este un un individ izolat într-o mare mulţime de alţi indivizi. In oraşul de astăzi  "nu mai sunt drumuri ale oamenilor, ci linii ale fugii. Fiecare om fuge de celălalt om. Fiecare om îşi priveşte aproapele bănuitor. Fiecare om este singu". (Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. de Pr. George Remete, Humanitas, 1998).
Dar omul nu a fost creat ca să trăiască singur, ci în comuniune. Comuniunea este un dar de la Dumnezeu. Doar în comuniune este normalitatea şi împlinirea omului. Orice situaţie care sparge această comuniune distruge adevărata rădăcină a existenţei umane. Individualismul lumii contemporane este o fisură în existenţa noastră. De aceea trebuie să condamnăm "infernul egoismului", să-l iubim pe aproapele nostru, să nu mai fugim de comuniune, ci să lepădăm acest "egoism infernal".
Cum să-l iubim pe aproapele nostru, când noi fugim în fiecare zi de el ? Şi aşa fugim de Dumnezeu. Iar fuga de Dumnezeu este fuga de sine, de propria origine, de propria fiinţă şi esenţă... Ne izolăm într-o lume individuală unde aproapele nostru este un intrus. Nu ne putem iubi aproapele pentru că ne îndepărtăm în fiecare zi de el, şi ne îndepărtăm de el pentru că nu-l iubim. Iar dacă nu-l iubim pe cel de lângă noi nu-L iubim nici pe Dumnezeu.
Oare, de ce bunicii noştri care trăiau în sate izolate, în case răspândite pe câte o colină, erau mai apropiaţi sufleteşte unul de altul? În ciuda distanţei şi a condiţiilor grele ei puteau să-şi împărtăşească toate necazurile şi toate bucuriile. De ce astăzi, în această lume a oraşului (urbanului), când locuim în aceeaşi scară, perete în perete, noi nu ştim când vecinul nostru este bolnav, când are un necaz sau chiar bucurii. Alteori chiar dacă cunoaştem anumite evenimente din viaţa lui, de ce suntem indiferenţi faţă de ele? Poate pe unii nici nu-i cunoaştem. Poate trec luni de zile, sau ani, şi nu ştim nimic de vecinii noştri. Când ne întâlnim, salutăm cu un "Bună ziua" formal, şi ne grabim să intrăm în casă şi să inchidem uşa, inchizând astfel şi inima noastră faţă de ceea ce se petrece în afara apartamentului nostru. Oare e normal să fim mai ataşaţi de personajele serialelor pe care le urmărim la TV, cu a căror probleme suntem puşi la curent în fiecare zi, decât de cei din jurul nostru, care dacă cumva ne bat la uşă pentru anumite probleme, abia aşteptăm să scăpăm de ei pentru a ne întoarce la viaţa noastră.Oare nu avem timp? Suntem atât de ocupaţi cu şcoala, cu serviciul, sau cu alte preocupări, suntem studenţi, intelectuali sau deţinem o anumită funcţie publică înaltă sau politică, ce nu ne permite să comunicăm cu aproapele nostru? Sărăcia sau bunăstarea materială ridică şi alte ziduri pe lăngă cele care despart apartamentele noastre? Dacă mesele noastre devin mai îmbelşugate trebuie ca inimile noastre să sărăcească? Sau ostenelile noastre zilnice, preocupările noastre cotidiene ne covârşesc în aşa măsură, încât nu mai avem putere şi răbdare pentru alţii?
Nu avem răbdare cu aproapele nostru, nu avem răbdare cu el, nu avem timp pentru el, sau nu avem nădejde şi încredere. Bine, nu avem nimic din toate acestea. Dar, totuşi să îndrăznim să dăruim puţină afecţiune, să-i acordăm răbdare aproapelui nostru, să-i oferim puţină speranţă, pentru că dând ceea ce nu avem, le vom dobândi şi noi mai pe urmă. Aşa ne vom apropia de semenii noştri şi, în acelaşi timp, de Dumnezeu, şi îndrăznind să dăruim, vom condamna "infernul egoismului".
"Acesta e paradoxul creştin, pentru că dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai îndrăznit să dai din golul fiinţei tale. Este un dar suprafiresc care se va răsfrânge la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată din oglindă". (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 80 )
Mihaela Vişan

Back to Top

Dicţionar liturgic

Mir (gr. miron = parfum în stare lichidă)

Untdelemn (ulei) - este considerat întotdeauna unul dintre darurile cele mai preţioase pe care Dumnezeu le face omului prin intermediul naturii, a regnului animal, simbol al belşugului. Este folosit ca aliment indispensabil pentru hrana omului, ca medicament sau balsam şi ca materie de luminat. În biserică untdelemnul este folosit în candele, pentru a lumina, ca simbol al luminii divine şi ca jertfă adusă, prin ardere, lui Dumnezeu ca dar al pământului.
Untdelemn sfinţit - este ulei de măsline sau floarea soarelui care se sfinţeşte la Taina Sfântului Maslu sau la slujba Litiei. Untdelemnul este materia prin care se transmite lucrarea sfinţitoare a harului Sfântului Duh. La slujba Sfântului Maslu, prin ungere cu untdelemn sfinţit se transmite lucrarea tămăduitoare a Duhului lui Dumnezeu. La slujba Litiei se aduce la biserică şi se binecuvintează (alături de pâine şi vin) şi untdelemn, ca o ofrandă adusă de credincios din darul pământului şi ca un element de bază al hranei omului, daruri pentru înmulţirea cărora preoţii împreună cu credincioşii se roagă la Litie. Prin ungerea pe frunte cu untdelemn sfinţit la sfârşitul fiecărei slujbe, credincioşii primesc pecetea, semnul prin care este consacrat lui Dumnezeu.
"Untdelemnul bucuriei" - ulei sfinţit care se foloseşte la Taina Sfntului Botez. Cu el se unge pruncul înaite de cufundarea în cristelniţă spre a fi "ungere de nestricăciune, armă dreptăţii, înnoire sufletului şi trupului, izgonire a toată lucrarea diavolească, spre înlăturarea tuturor răutăţilor" (slujba Botezului), ca o re-creaţie a noului botezat prin iertarea păcatelor şi însănătoşirea puterilor spirituale.
Sfântul Mir sau Marele Mir - este un amestec de untdelemn curat de măsline sau floarea-soarelui cu vin curat, balsam şi cu plante aromate şi răşini (în total 38 la număr). Se sfinţeşte de către soborul Sfântului Sinod în Joia mare în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. Este întrebuinţat de episcopi şi preoţi numai la sfinţirea bisericilor şi a antimiselor, la Taina Mirungerii şi la revenirea la Ortodoxie a unei persoane botezate în numele Sfintei Treimi. Împlinire şi încununare a Botezului, ungerea cu Sfântul Mir împărtăşeşte noului botezat pe Sfântul Duh ca dar. Este Cincizecimea noastră personală în care Sfântul Duh coboară peste noi şi rămâne în noi ca dar al lui Hristos, este sigiliul, amprenta în noi a Aceluia Căruia îi aparţinem după Botez.

Back to Top

Sinaxar † 21 mai 2000

Sfinţii Mari Împăraţi cei întocmai cu apostolii Constantin şi Elena

Ne aflăm în perioada anului liturgic numită Penticostar, în care celebrăm Învierea lui Hristos, omorârea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi vieţi. Fiecare duminică din această perioadă este dedicată fie unei persoane (Duminica Sfântului Apostol Toma, a Samarinencei, a Slăbănogului, a Orbului) fie mai multor persoane (Duminica Mironosiţelor, a Părinţilor de la Sinodul întâi ecumenic), arătând în ei posibilitatea gustării încă din această viaţă a vieţii celei veşnice.
Dacă pentru noi a devenit ceva normal să prăznuim în cursul anului bisericesc apostoli, profeţi, mucenici, ierarhi, pustnici sau simpli credincioşi, în ziua de 21 mai Biserica ne cheamă să prăznuim pe cei ce au fost la începutul secolului al IV-lea mai marii Imperiului Roman, pe împăratul Constantin şi mama sa Elena. Uimirea este cu atât mai mare cu cât aceste ramuri şi mădulare ale Bisericii au înflorit acolo unde nimeni nu se aşteaptă - în viaţa politică.
Dar de ce suntem chemaţi în această zi să prăznuim tocmai pe împăraţii Constantin şi mama sa Elena? Răspunsul ni-l dă Biserica prin cultul pe care i l-a dedicat şi prin viaţa pe care a consemnat-o în scris. Ea ne învaţă să-i cinstim ca pe cei "încoronaţi de Dumnezeu şi întocmai cu apostoli". Constantin este primul împărat creştin care a devenit "Apostol al Domnului între împăraţi", ne spune troparul.
În jurul anului 306 ajunge împărat al Apusului, într-o vreme când imperiul atinge, poate, criza cea mai mare de până atunci (existau la un moment dat şase împăraţi: Maximian Daia, Galeriu, Sever, Constantin cel Mare, Maxenţiu şi Liciniu).
Troparul sfântului începe cu cuvintele: "Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând", iar condacul ne spune "Constantin astăzi cu maica sa Elena, Crucea au arătat, lemnul cel preacinstit, …arma credincioşilor asupra celui potrivnic", adică ne învaţă să vedem în sfinţii Constantin şi Elena apostoli ai neamurilor ca şi sfântul apostol Pavel, pentru că au supus Imperiul roman la învăţătura lui Hristos. În ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer în amiaza mare o cruce luminoasă cu inscripţia "prin acest semn vei învinge". Noaptea, i s-a arătat Hristos cu semnul crucii pe care îl văzuse pe cer, cerându-I să-l pună pe steagurile soldaţilor drept semn de protecţie. Maxenţiu a fost învins. Elena este cea care descoperă la Ierusalim lemnul Crucii şi zideşte acolo biserica "Învierii".
Aceleaşi cuvinte ale troparului ne cheamă să-l cinstim pe Constantin ca unul care "împărăteasca cetate în mâinile lui Dumnezeu o a pus", în numele lui Hristos angajându-se să ofere imperiului, ca un nou apostol, credinţa în Dumnezeul Cel unic şi întrupat pentru mântuirea noastră. A convocat sinodul I ecumenic (Niceea 325) pentru a rezolva diviziunile din sânul Bisericii, a interzis luptele gladiatorilor, a pedepsit violurile şi a încurajat instituţia familiei ca bază a edificiului social etc.
Biserica, spune Christos Yannaras, nu i-a recunoscut lui Constantin sfinţenia utilizând un etalon de perfecţiune morală individuală. (...) Numai legătura sfinţeniei cu adevărul Bisericii (ca premise ale Împărăţiei lui Dumnezeu) şi nu cu virtuţile individuale pot să ne conducă să apreciem corect canonizarea Sfântului Constantin cel Mare. Aşa cum Biserica a văzut în persoana Apostolilor fundamentul edificiului divin a cărui "piatră din capul unghiulu" este Hristos, tot aşa ea a văzut în "cel întocmai cu apostolii" fondatorul universalităţii văzute a Bisericii (...). În persoana lui Constantin cel Mare se arată adevărul naturii universale a Bisericii: "asumarea lumii întregi, transfigurarea ei în Împărăţia lui Dumnezeu, la dimensiuni istorice concrete".
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top