Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Anul I, nr. 7, Motto:”“Hristos se naste, slãviti-L, Hristos din ceruri, întâmpinati-L!”
Catavasiile Nasterii

Crãciunul alungã frica

"Îngerul le-a zis: Nu vã temeti. Cãci, iatã, vã binevestesc vouã bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Cã vi S-a nãscut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul.”

(Luca 2, 10-11)

În rai nu exista teamã. Omul fiind aproape de Dumnezeu era apãrat de orice neplãcere. Nu exista lipsã, suferintã si moarte. Teama apare odatã cu pãcatul. Dupã ce a gustat din pom, întorcându-se de la Dumnezeu înspre bunurile materiale, omul a fost cuprins de teamã. “Când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în rãcoarea serii, s-au ascuns Adam si femeia lui de fata Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Si a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam si i-a zis: Adame, unde esti? Rãspuns-a acesta: Am auzit glasul Tãu în rai si m-am temut, cãci sunt gol, si m-am ascuns” (Fac. 3, 8-10).
Rezultã clar cã teama este urmarea pãcatului. Pierzându-si puritatea, ajungând “gol”, Adam se teme. El este legat acum de materie. Este supus suferintei si mortii: “În sudoarea fetei tale îti vei mânca pâinea ta, pânã te vei întoarce în pãmântul din care esti luat; cãci pãmânt esti si în pãmânt te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Teama este o meteahnã care-i chinuie, de la Adam
încoace, pe toti oamenii. Punându-si omul nãdejdea în materie, si nu în Dumnezeu, omul se teme sã nu sufere, sã nu-si piardã bunurile ce-i oferã plãceri efemere. Teama îti dã o stare de neliniste si de tulburare în fata unui pericol care te-ar putea ameninta, a unui rãu ce ti s-ar putea întâmpla.
Teama trãdeazã o relatie deterioratã cu Dumnezeu. Te temi sã nu pierzi niste bunuri din lumea aceasta, niste plãceri sensibile, în loc sã te temi a nu-L pierde pe Dumnezeu si, implicit de fapt, a nu te pierde pe tine însuti. Cãci întorcându-te de la Dumnezeu, sursa vietii, si atasându-te de realitãtile sensibile trecãtoare, te-ai întors de la viatã la moarte.
Teama de lume, de diavoli si de suferintã este semn cã n-ai suficientã credintã si n-ai singura teamã pozitivã: teama de Dumnezeu. Si, la urma urmei, aceastã teamã este inutilã. Ea nu te poate apãra de pericolele care în mod obiectiv îti stau în fatã. “Cine dintre voi, spune Mântuitorul, îngrijorându-se poate sã adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6, 27).
Domnul Hristos S-a întrupat pentru a ne elibera pe
noi de teamã, redeschizând usile raiului si dându-ne posibilitatea sã fim din nou cu Dumnezeu. Numele Domnului Hristos, asa cum a proorocit Isaia, este Emanuel: “Iatã, Fecioara va avea în pântece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1, 23). Pãstorilor din Betleem, în momentul Nasterii Domnului, îngerul le spune: “Nu vã temeti. Cãci, iatã, vã binevestesc vouã bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Cã vi s-a nãscut Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Lc. 2, 10-11).
Teama, amplificatã de tenebrele în care bâjbâia omenirea, a fost biruitã. “Poporul care stãtea în întuneric a vãzut luminã mare si celor ce sedeau în latura si în umbra mortii luminã le-a rãsãrit” (Matei 4, 16). […]
Cum teama este pricinuitã, în cele mai multe cazuri, de
legãtura cu bunurile si desfãtãrile acestei lumi, pe care le-am putea pierde, iatã cã Hristos se face sãrac pentru noi. Se naste într-un staul si se culcã într-o iesle. Vine între noi, petrece cu noi, ne poartã de grijã si ne învatã, pentru a ne tãmãdui de teamã, ca sã ne punem nãdejdea în El si nu în bunuri.
De la Crãciun Dumnezeu este cu noi. Dacã suntem si noi cu El, ori de dormim, ori de priveghem, ori de muncim, ne pãzeste, si vrãjmasul nu ne poate face nimic. Avva Teodor a fost întrebat odatã dacã si el se teme în vreme de calamitãti. Iar bãtrânul a rãspuns: “De se va lipi cerul de pãmânt, Teodor nu se teme” (Patericul, Avva Teodor din Fermi 23). Putea spune acest lucru având credintã tare si convins fiind cã Dumnezeu este cu el.
Omul credincios este curajos. Îl simte pe Dumnezeu
aproape. “Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, spune Sfântul Isaac Sirul, cã e de fatã ajutându-l, inima lui se umple îndatã de credintã, si întelege prin aceasta cã rugãciunea îi este mijlocul prin care gãseste ajutor si izvor de mântuire si vistierie de încredere si liman izbãvitor de vijelie si luminã celor din întuneric si sprijin celor slabi si acoperãmânt în vremea încercãrilor si ajutor în ascutisul bolilor si pavãzã izbãvitoare în rãzboi si sãgeatã ascutitã împotriva vrãjmasilor si, simplu grãind, cã toatã multimea acestor bunãtãti îsi aflã intrarea în el prin rugãciune. Si de aceea se desfãteazã de acum în rugãciunea credintei”.
Ani de zile si noi, pentru cã nu aveam suficientã
credintã, eram cuprinsi de teamã. Simteam cã un ochi rãu ne urmãreste, ne era fricã sã vorbim între noi, ascultam “Europa liberã” cu usile si ferestrele închise. Teama era cultivatã în mod sistematic.
Si iatã cã în preajma Crãciunului din 1989 Dumnezeu ne-a scãpat de fricã. Parcã auzim si acum strigãtul ce izbucnea din mii de piepturi: “Nu vã fie fricã, Ceausescu picã”. Si a picat. Libertatea desãvârsitã, care a fost plãtitã cu jertfa câtorva mii de vieti, s-a instalat.
Sunt zece ani de atunci. Poate cã încet-încet
entuziasmul si euforia acelor zile s-au stins. Întrebarea ce ne-o punem însã este: Am scãpat totalmente de teamã? Rãspund, tinând seama de împrejurãrile actuale, cã sub anumite aspecte teama este prezentã. Încã nimeni nu s-a eliberat totalmente de teamã.
Cei tineri, elevii si studentii, au teama cã, desi se strãduiesc sã învete si mâine vor avea o diplomã în buzunar, nu vor gãsi un loc de muncã. […]
Pãrintii lor trãiesc cu teama cã mâine pot ajunge someri, iar banii ce-i au la îndemânã nu le ajung pentru a duce un trai decent si pentru a-si creste si scolariza copiii.
Bãtrânii, cu pensia lor modestã, tremurã gândindu-
se cã nu-si pot achita cheltuielile zilnice si nu mai au cu ce îsi cumpãra medicamente.
Iar noi toti avem teama cã nu vom mai vedea “lumina de la capãtul tunelului” tranzitiei.
Cum vom rezolva aceste probleme? Cãutând solutia nu neapãrat înafarã, ci mai ales înãuntru. Apropiindu-ne de Hristos cel nãscut în iesle. Inspirându-ne din învãtãtura Lui si lepãdându-ne de toate afacerismele si rãutãtile ce domnesc în societatea româneascã. Punând mâna toti pe lucru si propulsând în fruntea noastrã oameni priceputi la administratie.
Voi încheia pe ton optimist, spunându-vã ceea ce le-
a spus îngerul pãstorilor: “Nu vã temeti. Cãci, iatã vã binevestesc vouã bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Cã vi s-a nãscut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Lc. 2, 10-11)

†ANDREI
Arhiepiscopul Alba Iuliei

Back to Top

Back to Top

Interviu cu I.P.S. Serafim, Mitropolitul Europei Centrale, si cu I.P.S. Iosif, Arhiepiscopul Europei Occidentale

Intruparea lui Dumnezeu,

Nasterea dupã trup a Mântuitorului este evenimentul central, fundamental al istoriei umanitãtii pe care se bazeazã toate celelalte ale mântuirii noastre: Moartea, Învierea, Înãltarea, Pogorârea Duhului Sfânt.
Mesajul Crãciunului, pe care Dumnezeu îl adreseazã tuturor, este acela al unitãtii si împãcãrii tuturor în Iisus Hristos. Dumnezeu a venit în lume ca sã împace lumea cu Sine Însusi si pe oamenii cu ei însisi. Desigur, aceastã împãcare se produce la nivel personal, la nivelul inimii fiecãruia dintre noi. Pentru ca sã se producã aceasta, sã ne concentrãm în inima noastrã, sã-L descoperim pe Dumnezeu în inima noastrã. Mântuitorul S-a nãscut în pestera Betleemului acum 2000 de ani, dar rãmâne cu o prezentã vie în lume, în inima omului, pânã la sfârsitul veacurilor. De aceea nasterea Mântuitorului Iisus Hristos trebuie sã o descoperim în inima noastrã. Ca sã o descoperim, sigur trebuie sã intrãm în noi însine, când ne rugãm sau meditãm la tainele credintei, sã ne coborâm mintea în inimã ca sã ne simtim inima. Zice Diadoh al Foticeii: “Când ne simtim inima, simtim pe Dumnezeu” – simtim cã Dumnezeu este prezent si viu în inima noastã.
Lucrul acesta este posibil prin dorul lui Dumnezeu,
prin credintã, prin Tainele Bisericii, printr-o viatã de rugãciune si ascezã, printr-o viatã de angajament în Bisericã. Si acest lucru îl experimentãm dacã nu în tot timpul când suntem la Bisericã, cel putin în momentele de har, de strãlucire divinã în noi însine, care sunt încurajatoare si ne dau nãdejde cã este posibil sã trãim în Hristos; si având pe Hristos în inima noastrã sã ne deschidem spre semenii nostri. Inima omului este centrul creatiei în care locuieste Hristos Însusi.
I.P.S Iosif: De multe ori ne gândim la Hristos ca si la Dumnezeu care vine si suferã pentru noi. Însã uitãm cã Dumnezeu vine pe pãmânt pentru cã suferã, si nu ca sã sufere. Suferã pentru cã omul în conditia sa a decãzut, si-a pierdut relatia intimã, directã si de fiecare clipã cu El. De fapt acesta e motivul pentru care vine pe pãmânt sã se facã om. De aceea cred cã putem sã învãtãm si noi sã suferim putin pentru El, chiar dacã ieslea noastrã nu va fi ca fânul din ieslea Betleemului, ci va fi ieslea asprã a lumii si a atitudinii anticrestine din lumea în care trãim astãzi. De fapt cred cã cu totii trebuie sã ne gândim la acest aspect: sã nu fugim din fata suferintei. Lumea vrea semne astãzi: cel mai bun semn pentru crestini indiferent ce ar fi el e semnul lui Iona, adicã semnul sacrificiului. Nu poti sã faci nimic dacã nu treci prin cruce, care nu este a mea sau a altuia, ci e crucea lui Hristos , cea care de fapt ne învie, pentru cã telul, scopul nasterii lui Hristos nu e numai crucea ci si învierea dincolo de cruce.
Întrebare: Cum recomandati credinciosilor sã sãrbãtoreascã sãrbãtorile Crãciunului?
I.P.S Serafim: “În atmosfera pe care o recomandã Biserica: de curãtie sufleteascã, de împãcare cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei, prin împãrtãsirea cu Sfintele Taine, prin colindele care aduc pace acolo unde ele se cântã; prin respectarea si înviorarea tuturor obiceiurilor de Crãciun, care nu sunt simple forme sau forme folclorice, ci au un conþinut evanghelic si de credinta autenticã.
Deci în aceastã atmosferã de curãtenie, de participare la slujbele Crãciunului ne putem înãlta duhovniceste si putem sustine într-adevãr cã aceste sãrbãtori nu sunt amintiri ale unui continut îndepãrtat ci sunt mereu actuale, asa cum zice cântarea: “Hristos Se naste, mãriti-L! Hristos din ceruri, întâmpinati-L! Hristos pe pãmânt, înãltati-vã! Cântati Domnului tot pãmântul si cu veselie lãudati-L popoare, cã S-a preamãrit.” Or, nu ne putem înãlta decât avându-L pe Hristos în inima noastrã.
Astfel ne dãm seama cã nasterea lui Hristos e actualã, e un eveniment unic, dar prezent permanent în lume.
I.P.S Iosif : Sã petrecem asa cum vroiam si eu si cum petrecem de fapt în satul meu natal din Maramures: colindând – si nu colindând în seara de Crãciun, ci colindând toate zilele de Crãciun, colindând la cei sãraci, la cei lipsiti, pentru cã Hristos a venit pentru ei. A venit pentru cei chinuiti de soartã, pentru cei aruncati la marginile societãtii. Ei! dacã am putea sã colindãm în aceste zile la acesti oameni fãrã sã tinem seama de obosealã, de lipsuri, ar fi extraordinar.
Colindati pe toatã lumea! Colindati cum numai îngerii stiu sã colinde, amintindu-ne cã numai casa colindatã este casa în care Hristos-pruncul vine cu îngerii Sãi.

Back to Top

Icoana Nasterii - izvor de luminã si har

“Cine M-a vãzut pe Mine, pe Tatãl L-a vãzut”(In. 14, 9)
S-a nãscut Domnul, a apãrut icoana. Priviti-o! pentru a primi lumina binecuvântãrii:
În partea de sus a icoanei, din Cerurile preaînalte si sfinte ale lui Dumnezeu, coboarã strãlucitor o razã minunatã ce strãbate întunecimea pãmântului. În lumina razelor Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Cel ce a luat trup ca al nostru, pentru ca noi sã ne mântuim. Pe Împãratul cerurilor Îl încãlzesc douã animale: un asin si un vitel. Dupã Legea veche, vitelul era animal de jertfã, iar asinul exprimã blândetea si smerenia. Este vestitã astfel jertfa lui Domnului de bunãvoie, pe cruce, moartea din dragoste pentru mântuirea noastrã.
Sfânta Fecioarã Maria, dupã ce L-a nãscut pe Iisus Hristos, se gândeste la suferintele ce vor urma pentru Pruncul ei.
La dreapta jos, Îl vedem pe Pruncul îmbãiat. Aceasta ne aratã ca e si Om adevãrat. Ce mult S-a smerit: El, Dumnezeu vesnic si atotputernic, S-a fãcut Prunc ce are nevoie de hranã, îmbrãcãminte, baie si ocrotire!
În celãlalt colt, vedem un bãtrân îngândurat: e Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare. Diavolul, cu chip de pãstor îi tulburã sufletul zicându-i: “Priveste Iosife toiagul acesta. Dupã cum lemnul lui uscat, nu mai poate înflori, tot asa nu se poate naste Prunc dumnezeiesc din Fecioara Maria!” Mare a fost bucuria lui Iosif vãzând cã toiagul înfloreste! Acum a înteles, dreptul, cã Dumnezeu poate face toiagul sã înfloreascã si pe Fecioara sã-L nascã pe Fiul lui Dumnezeu.
În jurul Pruncul stau cu dragoste privindu-L îngerii, slujitorii Lui de sus. Unul din Îngeri priveste cãtre oameni – este îngerul pãzitor, cel ce ne însoteste pretutindenea.
Icoana Nasterii rãspândeste bucuria si pacea pentru oamenii. Pruncul este Lumina lumii, de aceea tot ce Îl înconjoarã se umple de luminã si har.

Prof. Simion Zamfir

Back to Top

Back to Top

Valoarea istoricã a colindelor

Colindele, ca întregul folclor literar din care face parte, au o valoare istoricã. Colindele aratã, prin continutul lor, cum si ce au simtit, au gândit, au realizat, pãrintii pãrintilor nostri; aratã dragostea, credinta si suferinta lor pentru idealuri, aratã poezia sufletului omenesc, alãturi de proza vietii. Însemnãtatea lor în patrimoniul cultural si romantismului e multiplã. Ele construiesc valori inestimabile ale poporului nostru, oglindite în folclorul nostru în întregul sãu. În versurile unor legende si balade populare sau cântece bãtrânesti, au fost folosite de popor în cãutarea colindelor refrenele cunoscute: “Leru-i Doamne” sau “Florile dalbe” ca si urãrile de la sfârsitul lor. În colinde, elementele sociale sunt strâns legate de anumite datini religioase, pentru cã toate pornesc din sufletul poporului care a simtit întotdeauna nevoia de a se apropia de divinitate. Pe conducãtorii poporului i-a considerat trimisii si reprezentantii lui Dumnezeu pe pãmânt. Astfel cã în multe colinde întâlnim figuri istorice ca Decebal, Traian, Mircea cel Bãtrân, Alexandru cel Bun, Matei Corvin, Negru Vodã, si, mai ales Stefan cel Mare, pe care îl considerã si Sfânt pentru faptele lui mãrete în apãrarea crestinãtãtii, zidind biserici dupã fiecare biruintã. Pentru faptele lor, domnitorii din Muntenia si Moldova erau binecunoscuti si în Ardeal. Colindele oglindesc si imagini ale oamenilor remarcati pentru faptele lor (preot, primar, jude, vornic, etc.). Colindãtorii dupã ce vestesc Nasterea lui Hristos, se adreseazã si membrilor familiei ce prezintã interes deosebit (vânãtor, pãstor, plugar, etc.), fatã de mãritat (le dã adevãrate serenade), fecior de însurat sau colindul gazdei. Colinda adresatã boierilor, care se gãseau în relatii bune cu tãranii: “Sculati, sculati, boieri mari” . Pãstoritul ocupã un loc important în colinde, alãturi de balada popularã “Miorita” care apare pe tot cuprinsul tãrii în diferite variante. Pe când culegeam folclor, în satul Valea Micã de lângã Zlatna, am gãsit una din sutele de variante ale “Mioritei” intitulatã “Trei Pãcurei”, care se colindã pe la casele oamenilor, îmbogãtind istoria folclorului românesc. Motivul pãstoritului se gãseste foarte frecvent în colinde si din faptul cã la Nasterea lui Hristos apar elementele: pãstor, staul, ieslea vitelor, etc.
Toate creatiile poporului român, inclusiv colindele, îmbogãtesc istoria nescrisã a poporului nostru care s-au pãstrat pe cale oralã din generatii în generatii punând la dispozitie istoriei date valoroase.
Aici colindele nu sunt simple cântece cu substrat mistic, cum le considerau comunistii, ci sunt argumente istorice cã Hristos a existat cu adevãrat pe lângã Irod, Pilat, Caiafa, Cezar, August (împãratul roman) etc. Deci nasterea lui Hristos nu a fost o poveste ci o realitate istoricã.

Back to Top

Valoarea moral religioasã a colindelor

Colindele, purtate cu dragoste pe buzele copiilor de ieri, de azi si de mâine, prezintã cel mai bun si cel mai curat material de educatie religioasã, moralã si nationalã a tineretului român. Românul a fost dintru început un om religios. Religia a fost aceea care a însufletit pe om de la nastere pânã la moarte. Românul este în firea lui religios, crestin adevãrat.
În colindele religioase, în centrul lor, crestinul a pus viata plinã de minuni a lui Hristos, Nasterea si moartea Sa, viata Macii Domnului si a sfintiilor asa cum ne prezintã Noul Testament. Colindele oglindesc si diferite scene din Vechiul Testament. Colindele sunt create de poporul credincios în fruntea, cãruia este preotul si învãtãtorul satului. Desigur, cã autorii anonimi ai colindelor au fost tãranii mai isteti, pe lângã preotul si dascãlul lor. La alcãtuirea unei colinde, ca la orice poezie popularã, au contribuit mai multi oamenii, de aceea o colindã a apãrut în mai multe variante. Unii au mai adãogat ceva, altii, voit sau nu, au mai redus din continut. Toate oglindesc într-o formã sau alta, temeinicia cunoasterii evenimentului Nasterii. Misterul si minunea ce au înconjurat Nasterea Domnului, nu putea sã nu impresioneze mintea poporului care a îmbrãcat în versuri simple o întreagã tezã crestinã si sã-i dea o conduitã crestinã moralã în viatã. Unele colinde prezintã Taina Botezului, socotit ca un simbol al curãtirii si trecerii la crestinism.
Sfintii nu au fost uitati în colinde, începând cu Sf. Ioan, Sf. Vasile, Sf. Petru, Sf. Arhangheli…Toate figurile mari ale crestinismului se fac prezente în colinde prin faptele lor.
Si din Vechiul Testament sunt prezentate diferite scene biblice ca: “Izgonirea lui Adam din Rai”, “Facerea lumii” sau Judecata lui Adam”.
Colindele dovedesc, prin continutul lor, cã poporul(autorul lor) cunoaste întreaga teologie a Noului si Vechiului Testament, pe când multi crestini din zilele noastre nu fac aceastã dovadã. Sã sperãm cã acum, dupã ce ne-am eliberat de comunism, oamenii vor cunoaste si vor trãim mai intens viata de crestin. Odatã cu sentimentul religios, implicit se remarcã si cel moral. Astfel binefacerea, ospitalitatea, bunãvointa, cinstea, adevãrul sunt norme morale, virtuti în care trebuie sã trãiascã un adevãrat crestin.

Prof.. Vasile HERLEA

Back to Top